Prima amintire o am de la grădiniţă când, într-o zi, luasem o bulină neagră pentru ceva rău, bineînţeles, dacă era ceva bun bulina ar fi avut altă culoare. Când am ajuns acasă, am ascuns toate curelele tatei de la toţi pantalonii din dulap şi de prin casă. A doua zi dimineaţă, nicio curea nu era de găsit doar mama cu vocea ei dulce, şoptea încet “nu o maiameninţa că o baţi cu cureaua” şi tata bombănea “auzi ce i-a putut trece prin cap, copilului, extraordinar, oare le-o fi aruncat pe toate?”
Am fost singurul copil la părinţi, foarte bolnăvicioasă şi cum spunea tata cu oarece mândrie “e mai rea ca un băiat”. Mi se îndeplineau toate dorinţele, tacit, dacă respectam două reguli simple: “nu te plângi şi nu comentezi mai mult decât este necesar”.
Puteam să mă lovesc, să mă zgârâi, să mă rănesc în orice fel atâta timp cât nu se auzea “vai, mă doare”. Şi … am făcut multe: mă urcam în toţi copacii posibili şi exploram tot ce însemna sistem de canalizare sau şanţuri săpate pentru conducte sau fundaţii de bloc. Evident că eram în permanenţă plină de vânătăi, julituri şi zgârieturi. Mama, afla exact în ultimul moment când, fie se infecta rana şi făceam febră, fie refuzam să mă îmbrac cu fustiţe cu volane şi tricouri „să nu se vadă”. Mereu era aceeaşi discuţie între părinţii mei: mama – „nu-i mai spune că e băiatul tatei, las-o să se comporte ca o fată” şi tata “să nu aud miorlăieli, să înveţe să îndure, viaţa nu-i un fir întins…”
Evident făceam tot ce puteam să ies în evidenţă ca băiat: sport, cercuri şcolare şi olimpiade la diferite materii numai să văd în ochii tatei mândria că “băiatul tatei, se descurcă”. Refuzam să port fundiţe, rochiţe şi alte accesorii specific fetiţelor pentru că nu vroiam să fiu fetiţă şi punct. Spre disperarea mamei care a obţinut o singură concesie: părul lung; din care fundele dispăreau cu iuţeala fulgerului în secunda imediat următoare aplicării lor.
Cercul de prieteni se limita la o singură prietenă şi restul băieţi. Trăgeam cu praştia, spărgeam geamuri şi “vânam broaşte” pe Bistriţa spre distracţia tatei. Evident că, dacă apăreau reclamaţiile vecinilor, tot timpul îmi lua apărarea şi cam mergea pentru că până am terminat liceul am avut o faţă “angelică” de spuneai că faţa aparţine celei mai dulci fetiţe din lume şi celei mai inofensive.
Am fost foarte apropiată de tata. Nu mă deranja nici că venea aproape în fiecare zi beat sau ameţit, nici că ridica tonul şi făcea uz de cuvinte urâte şi jignitoare împotriva tuturor celor care îi ieşeau în cale, nici că-mi aplica veşnica pedeapsă cu cureaua: ameţit fiind, nu se mişca suficient de repede să mă nimerească şi în mintea mea credeam că doar se joacă şi nu că ar vrea să mă lovească. O singură dată am luat-o tare de tot: pierdusem cheia de la intrarea în apartament, tata mi-a dat cheia lui, eu am venit de la şcoală şi m-am dus la joacă şi am venit pe la 8-9 seara. M-a aşteptat în uşă 4 ore şi a urmat o bătaie cam cruntă şi cu o lipsă de două zile de la şcoală. Nu vânătăile au fost problema ci orgoliul meu cât casa, rănit că mi-a dat jos pantalonii şi m-a bătut la fundul gol. Şi ce m-a durut cel mai tare a fost că mama plângea lângă mine şi-l ruga să înceteze să nu cumva să mă omoare. După două zile au trecut vânătăile şi s-a reparat orgoliul, tata a umblat beat o săptămână, eu am pierdut în continuare şi alte chei dar am avut grijă să ajung acasă la timp, şi dacă se putea, înaintea lui. Era linişte când mă găsea în casă. Oricum începuse să vină din ce în ce mai târziu şi de multe ori nici nu venea, îl căutam prin oraş să nu care cumva să fi avut vreun accident sau… cine ştie. Maşina a făcut-o zob de cel puţin trei ori şi am preferat să conduc eu aşa că, cheile stăteau la mine şi originalul şi rezerva. N-aveam permis la vârsta aia dar eram trează.
Nu m-a deranjat foarte mult nici că mama pleca pe la rude cam o săptămână din lună şi nu înţelegeam ce e aşa de complicat să faci mâncare, să speli şi să calci. Eu le făceam şi le făceam cu plăcere, bine că de multe ori nici nu vedea tata ce făceam de ameţit ce era. Când venea treaz de la serviciu îi povesteam ce am mai făcut pe la şcoală, ce premii am mai luat şi pe la ce olimpiade am mai fost. Mă lăuda de fiecare dată şi puteam vorbi absolut orice cu el. În afară de sentimente. Şi de tandreţe. Cu timpul am învăţat să comentez din ce în ce mai mult, bineînţeles, păstrând o oarecare distanţă şi fiind mereu “în gardă” să “nu o iau”. Odată l-am întrebat de ce nu mă pupă şi de ce nu mă ţine în braţe şi mi-a spus “ce-i prostia asta? Eşti fetiţă?” Conta ce eram? Eram doar un copil şi vroiam să fiu alintată.
Eram o familie de oameni normali când eram împreună: mergeam în vizite unde tata se îmbăta absolut de fiecare dată şi veneau musafiri la noi şi el stătea în capul mesei şi o “dirija” pe mama ce şi cum să facă să se simtă lumea bine şi mama făcea. Tata se îmbătat de fiecare dată şi după ce plecau musafirii se culca şi era linişte.
Pe la liceu deja renunţase la pedeapsa cu cureaua pentru că el îmbătrânise şi eu devenisem mult prea iute să mă mai poate măcar atinge. Tot dormeam cu frică şi mă feream din calea lui dar adoptasem ideea“asta e! mergem înainte”. Şi a fost frumos până într-o zi când m-am supărat teribil. Era în ajunul Paştelui, eu în clasa a 12-a şi suficient de mare să văd ce se întâmplă în jurul meu. Tata invitase musafiri ca de obicei, mama cu treaba, eu cu încurcatul. Mă învârteam prin casă fără rost când apare tata de la cumpărături clătinându-se pe picioare. Nu ştiu ce nu i-a convenit dar ştiu că a trântit uşa de la dormitorul meu de perete şi a întins o mână spre mama care, împietrită de groază a făcut un pas în spate. În secunda aceea am înţeles că astfel de scene s-au mai petrecut, clar nu era prima oară. A vrut să o lovească şi am reacţionat foarte ciudat. Adrenalina înseamnă “fugi sau lupţi”, dar cum să fugi fără mama şi să lupţi împotriva tatei. Nu-ţi poţi împărţi sufletul în două pentru că … nu se poate. Îi iubeam pe amândoi la fel de mult şi trebuia să fac ceva! L-am prins de mână pe tata, l-am scos din cameră şi am închis uşa. Nu ştiu, cred că a văzut ceva în ochii mei că a tăcut şi s-a dus să se culce. Am simţit că am sufletul greu, de plumb şi că mă apasă o durere care nu poate fi exprimată în cuvinte. A doua zi am plecat şi eu şi mama din casă şi nu ne-am mai întors. În mintea mea a fost atunci că voi fi mamă şi voi fi soţie dar nimeni niciodată nu-mi va face vreun rău nici mie şi nici copiilor mei. Şi aşa şi este dar mi-e frică de întuneric şi încă îmi este frică … de oameni.
Mi-ar plăcea să transform lumea în cuvinte pentru că toţi trăim în aceeaşi lume, dar fiecare dintre noi o înţelege altfel. Suntem egali dar diferiţi: eu sunt o mică parte din tine, exact aşa cum tu eşti o mică parte din mine. Eu nu pot exista fără tine şi tu nu poţi trăi fără mine.
