ce‑mi place să te iubesc în tăcere!
numai sufletul meu urlă de durere,
numai inima strigă cu lacrimi,
numai tăcerea se transformă în patimi.
ce patimi duioase îmi stau pe obraz!
se scurg în cristale sparte,
adun de pe jos acele şoapte,
ce‑mi place să te iubesc în tăcere!
aş striga, dar gândul nu mă lasă,
mă ţine prizonieră în vis, iar visul se pune pe farse.
tu pe mine atunci m‑ai iubit
şi‑mi vine să‑mi refuz orice şansă.
tot ce este în noi plămădeşte un vid,
să‑mi chem aspiraţia nocturnă,
să‑ţi vând diafan un delir, ce‑l ştii cum răsună…
să‑mi ţină de cald, un fior, atingerea ta mă dărâmă.
ce‑mi place să te iubesc în tăcere,
să ştiu că doar tu mă auzi
şi‑atunci când vremea îmi piere,
să ştiu c‑am iubit ce‑am dorit.
tu mă auzi?
Sunt timp angrenat unei toamne, sau poate angrenat unei iubiri fãrã margini, ataşate unui vid lãuntric. Un vis şi mã uimesc la fiecare clipire. Un cãlãtor printe aştrii şi-mi place sã trãiesc într-o lume perfectã de dor. Sunt suma timpului meu paralizat de singurãtate. Sunt absolutul transformat într-o iluzie albastrã. Sunt definitivul iubirii adus la marginea fiinţei mele trãind cu sentimentul unei dragoste eterne. Dar când alunec în afara lumii, mã pot încondeia. Aşa sunt eu … Mimi !
