Spre cine alergi când te simţi pierdut? Cu adevărat pierdut, undeva între trecut şi realitate, între amintire şi prezent, între cine îţi doreşti să fii şi cine ai fost. Cine e persoana spre ale cărei braţe alergi cât te ţin plămânii, atunci când îţi arde sufletul atât de tare, încât doar fuga-l poate linişti? Unde ne îndreptăm când suntem singuri, căzuţi, plini de nefericiri şi noroi. Cine ne poate descifra gândurile când acestea sunt atât de încleştate în propria lor tristete încât nu mai zboară cursiv în mintea ta, prind o singură formă cenuşie şi rece. Când cu gâtul uscat de la atâta plâns te urci în maşină, spre cine conduci?
Disperarea nu este niciodată statică. Nu te poţi opri, odihni atunci când te-ai pierdut. Pierderea sufletească este asemănătoarea cu rătăcirea în mijlocul oceanului. Atunci când nu vezi malul nu aştepţi pur şi simplu să te lămureşti plutind, ci zbaţi din mâini disperat, strigi cât te ţin plămânii în toate direcţiile, sperând să te găsească cineva.
M-am pierdut cândva şi eu, şi de atunci simt nevoia clară să împărtăşesc fiecare mică soluţie, fiecare pas care m-a adus mai aproape de mine însămi. Când ai fost o dată rătăcit, recunoşti privirea aceea în fiecare ochi ce-o poartă.
Tristă am fost de multe ori, dar o singură dată m-am simţit cu adevărat departe de mine. Paradoxul acesta nu poate fi explicat cu exactitate. Simţi cum trece fiecare zi pe lângă tine, iar tu nu reuşeşti să o apuci, să o simţi, să o trăieşti. Vrei să-ţi schimbi trecutul pentru a remedia prezentul, pentru a-ţi putea lumina viitorul. Mă gândeam atunci că dacă-ar fi să-mi trăiesc fiecare zi aşa, aş putea bine-mersi să-mi dorm toate zilele.
Îmi doream atât de mult să fiu prezentă, să simt viaţa cum îmi curge prin vene, încât mă aşezăm în faţa unui răsărit, repetându-mi imaginea în minte pentru a o întipări pe retină. Am condus cât m-a ţinut maşina de tare pentru a-mi simţi controlul. Am înotat când am putut de departe, am alergat cât am putut de mult. Constanţa vieţii mele au fost persoanele care m-au vrut înapoi, probabil chiar mai mult decât m-am dorit eu. Am alergat spre mine atunci când m-am simţit pierdută, însă alături de oamenii care mi-au ţinut ritmul, care s-au oprit o dată cu mine pentru un plâns sănătos, care m-au strâns tare când mă destrămam. Pentru că atunci când nu ştii cine eşti, însă cineva te iubeşte, cumva afli. Îţi descoperi trăsăturile, calităţile în ochii lor.
Am acceptat faptul că este firesc să nu ştiu cine sunt la douăzeci de ani. Cine ştie? Să nu ştiu ce simt, ce îmi doresc, de unde aş fi putut şti? În momentul acesta, la ora şase dimineaţa, mă uit pe geam, pierdută în propriile gânduri revărsate, poate fără sens, şi-mi dau seama că nici acum nu ştiu cine sunt. Diferenţa substanţială este că, acest gând nu mă mai sperie, mă linistieste. Nu vreau să ştiu cine sunt, însă mă simt prezentă şi dornică să devin cea mai bună varintă a mea. Presiunea societăţii este aberantă: trebuie să ştii cine eşti, ce vrei să faci, unde vrei să ajungi? Cum aş putea răspunde când nu mi s-a dat răgaz să-mi explorez toate trăirile.
Vreau să le încerc pe toate, pentru a mă putea hotărî ulterior cu adevărat ce îmi doresc să fac. Vreau să ajung peste tot, de ce trebuie să aleg un singur loc?! În cel mai mare moment al disperării mele, tot ce căutăm era libertatea, să o simt pe piele cum mă mângâie, iar azi caut acelaşi lucru. Libertatea de a putea deveni oricine. Mă uit în ochii oamenilor pierduţi şi doresc doar să le spun să se liniştească, cu toţii suntem confuzi. Găsirea nu înseamnă răspunsul fiecărei întrebări care ţi-a zburat vreodată prin minte, înseamnă acceptarea faptului că oricât de greu va fi drumul, vei reuşi să-l străbaţi. Fiecare moment al vieţii tale te construieşte,te întăreşte, te apropie de întrebarea această obsesivă “CINE SUNT?”.
Nu ştiu cine sunt, dar ştiu cum sunt : liberă, puternică şi iubita. Iar acest răspuns mă multumeste pentru moment.
Tânără și fericită.
Sabina
