Puțină realitate, puțină himeră,
la masa tăcerii stau puțin stingheră.
Cu ochii ațintiți ca niște proiectoare
spre amintiri dulci sau către puțină uitare.
Dar e puțin devreme și e puțin târziu…
Despre ieri, sau despre mâine să mai scriu?
Oricum, nu sunt ceea ce par a fi,
nu sunt un Cupidon curajos al inimii.
Sunt puțină răceală și puțină căldură,
ca vinul după prima înghițitură,
ce se-aprinde iute-n iubire și-n mânie,
motivată de-a ei nemărginită agonie.
O fi asta puțin important, o fi puțin banal?
Ca un catalizator, o inimă vie de ritual,
căreia i se pare că n-ar mai putea iubi.
Dar se uită-n oglindă și-nvață iar a zâmbi.
Cuvintele mele au puțin soare și puțină furtună.
Chiar de-i adevărul crud sau o minciună.
Vreau să aud iar cântece de valuri vrăjite
și mă gândesc: oare sufletul meu mă minte?
Sufletul toate le desparte, apoi iar le-mbină,
de e inima ostenită, de e mult prea odihnită.
Face puțină pagubă, dar și ceva folos,
de-a fost trist cândva, de va fi puțin haios.
C-o fi în zile de luni sau în zile de sâmbete,
suntem un amalgam de lacrimi și zâmbete.
Zâmbete ce se-ascund, apoi iar se-arată
când ca o iluzie aspră, când puțin catifelată.
Da, e puțin absurd, dar e și puțin firesc.
Nu toate-n lumea asta sunt de înțeles.
Toți avem parte de puțină dragoste, puțină ură
și acceptăm că soarta noastră e puțin dură.
31.12.2014
Sunt, poate, încă un bijutier stângaci în tainele scrisului, un bijutier care mai are de șlefuit mult și migălos piatra rară pentru a o desăvârși și… tot va avea imperfecțiuni. Însă vreau să cred că tocmai aceste imperfecțiuni fac poezia mea frumoasă și unică. Pentru că „cuvântul, ca artă, se caută singur pe sine dacă îl lasă poetul să se exprime.”
