La parterul blocului meu era un magazin alimentar cu autoservire: lapte, pâine, ouă, făină, fel de fel de alte produse. Orice în afară de portocalele. Portocalele veneau cu o maşină specială, în lădiţe, învelite să nu se lovească, şi se descărcau cu grijă, se numărau, se sortau, se cântăreau, se puneau în pungi, un kilogram într-o pungă, şi se vindeau la uşa din spate, niciodată în magazin.

Noi, copiii, eram responsabili cu aprovizionarea: pândeam maşina, ceream bani şi sacoşă de la părinţi şi ne aşezam la rând, frumos, aliniaţi, unul în spatele celuilalt, cu multe ore înainte de apariţia portocalelor. Prima jumătate de coadă era formată din noi, apoi urmau vecinii fără serviciu, în concediu, pensionarii şi care mai era în trecere prin cartier şi întreba „ce se dă aici?”.

Ne aşezam la rând şi ne plictiseam rapid aşa că, lăsam pe unul dintre noi responsabil cu păstarea ordinii iar ceilalţi ne jucam prin jur, fără să pierdem din ochi nici rândul, nici intrarea pe unde apărea maşina. Cel care renunţa la joacă avea bonus, o portocală de la fiecare. Era foarte important să nu pierdem rândul, pentru că, pe lângă faptul că fiecare dintre noi nu putea cumpăra decât maxim două kilograme, portocalele erau în cantitate insuficientă pentru a ajunge tuturor celor care doreau să cumpere.

Cineva anunţa: „vine, maşina”! Lăsam joacă şi alte ocupaţii şi apăream care de pe unde iar firişorul de rând format din şefii cozii se tripla rapid. Cât se descărcau lădiţele, rândul se forma între maşină şi perete. După ce pleca maşina, ne adunam toţi buluc în faţa uşilor închise şi rândul se dubla din nou. O dată am avut curiozitatea să mă uit de sus, de la geam: am văzut o mulţime de capete mari, mici, blonde, brune, albe şi roşcate, cu păr sau fără păr, amestecate cu sacoşe de toate culorile care fluturau printre capete şi mâini care ţineau strâns tare, bănuţii. Pleca mâna cu sacoşa şi bănuţii şi se-ntorcea tot mâna aia cu sacoşa plină cu kilogramul de portocale. Apoi ieşea capul din rând, pleca şi-n locul lui apărea alt cap, altă mână şi altă sacoşă. Şi tot aşa.

Dacă cineva vroia o cantitate de portocale mai mare decât kilogramul permis, avea nevoie de încă o persoană să stea la rând. Eu o chemam pe Cristina şi ceream vânzătoarei:

• Două kilograme, vă rog, unul pentru mine şi unul pentru Cristina!

Mai lăsam 10-12 oameni să cumpere, apoi săteam lângă Cristina şi ea proceda exact la fel:

• Două kilograme, vă rog, unul pentru mine şi unul pentru Magda!

Luam portocalele, ieşeam din rând, ne aşezam pe bordură în faţa blocului, le curăţam şi le

mâncam: una mie, una ţie. Acasă ajungeam cu restul.

Pe Cristina am cunoscut-o la noua şcoală, după ce familia mea s-a mutat dintr-un oraş în

altul şi familia ei dintr-un cartier în altul. Apoi, am aflat că locuim în acelaşi cartier, ea la blocul de alături. Încet, încet am început să venim împreună de la şcoală, apoi să plecăm împreună la şcoală, pe urmă să mâncăm împreună, să ne jucăm împreună, să dormim împreună şi, în final să le facem cam pe toate împreună. Mi-era tare dragă! O fată subţirică, înaltă, liniştită, muncitoare, cu voce blândă, părul lung , negru şi doi ochi negri, imenşi. Mereu cu uniforma apretată pentru că la şcoala primară aveam obligatoriu şorţuleţ alb, pănglicuţă albă de prins părul şi batistuţă, scria foarte frumos şi avea nişte caiete impecabile. Veneam de la şcoală fie printre blocuri, pe traseu scurt, fie pe traseul lung, pe trotuarul din stânga străzii principale. Ea vroia printre blocuri, eu vroiam pe partea cealaltă şi traseul era în fiecare zi motiv de negociere: hai pe-acolo! ba pe acolo! ieri am fost pe dincolo! Odată, atât am insistat să mergem pe unde vroiam eu, că s-a supărat şi m-a tras de codiţe. În ziua aceea am mers pe trasee diferite şi a doua zi dimineaţă la fel. Ne-am văzut la şcoală. M-am aşezat în bancă, a venit şi ea şi a început ora. În pauză i-am luat caietul de dictare de care era atât de mândră şi i-am mâzgâlit cu pixul roşu toată tema. Stăteam şi mă uitam la caiet: alb, albastru, roşu. Atât vedeam: foaia, scrisul ei frumos înclinat spre dreapta, cu toate literele aşezate una câte una de parcă erau desenate nu scrise şi mâzgâlelile mele roşii. Am luat caietul, l-am închis şi l-am ascuns în ghiozdan. Ne-am împăcat şi, după ore, am plecat împreună acasă.

M-am oprit la garaje şi am scos caietul din ghiozdan şi i l-am arătat:

• Uite ce-am făcut!
• Cât mă poţi enerva!

Se uita la mine şi nu spunea nimic aşa că am spus eu:

• Poţi să mă tragi de codiţe! Sau îţi scriu eu tema!
• Tu? Tu scrii cu picioarele! Lasă că o scriu eu.

Ea plângea că i-am murdărit caietul, eu plângeam că plângea ea şi râdeam amândouă

printre lacrimi.

• Vrei să fim prietene?

N-am primit răspunsul nici până azi dar de fiecare dată când ne revedem e ca şi cum

am fi stat împreună, ieri, la rând la portocale.

Magda Lungu

Mi-ar plăcea să transform lumea în cuvinte pentru că toţi trăim în aceeaşi lume, dar fiecare dintre noi o înţelege altfel. Suntem egali dar diferiţi: eu sunt o mică parte din tine, exact aşa cum tu eşti o mică parte din mine. Eu nu pot exista fără tine şi tu nu poţi trăi fără mine.