Când afară este întuneric simt cum și în mine picură câte un pic de melancolie, devin nostalgică și mă umplu de un dor molcom, mai degrabă duioșie, când sunt capabilă să mă gândesc în trecut la momentele importante mie și să le înțeleg influența în clipele prezente.

Gândind așa în trecut, îmi aduc aminte cum cineva îmi spunea că omul, de fapt, nu crează nimic nou prin sine însuși, pentru că omul doar repetă ce a fost învățat să facă din începuturi, însă din prea multe păcate a uitat de unde îi vine inspirația și își aduce aminte doar când noul abia creat îl istovește fericit și-l împlinește…

Doar că mai sunt și dintre cei prea uituci (cum am fost și eu), pentru care această împlinire nu trezește amintirea celui care a semănat darul creației în ei și fac un efort suplimentar și chiar se opintesc din toate puterile să schimbe gustul bucuriei recunoscătoare cu un iz amar de egoism, pentru aceștia binele personal primează ca un adevăr suprem, pentru ei dreptatea proprie este cea mai importantă și confirmă prin răbufniri repetate cum omul este o ființă limitată, deopotrivă rațional și emoțional conturată fix, reducând la tăcere orice gând menit să-i contrazică importanța de moment.

Avem un teritoriu vast în care binele și răul pot să se desfășoare cu multă libertate, suntem un amestec manifest de duh și pământ, de uman și divinitate, și cred că ne descoperim șansa la eternitate în momentele cele mai grele, dar nu prin intelect ci prin inimă…

Eu am mari rețineri în a considera că sfințirea în sine poate fi un scop pentru om, cred că este o afirmație arogantă ca și cucerirea unui vârf de munte…, dar cred că sfinții sunt oameni care și-au găsit fericirea proprie într-un mod simplu și fără ca să facă din asta un scop…, crezând în Dzeu, slujind pe alții, fiind blajini și iubitori cu toată lumea, cu judecată cumpătată și conștienți de limitele lor umane, dar care simt și suferința deopotrivă, pentru că sunt îngrijorați pentru omul limitat care se luptă pentru fărâma de divinitate din el și stau de veghe cu inima deschisă.

Ajutând pe alții omul își împlinește o nevoie profundă de a deveni mai bun și de a simți fericire, iar această îmbinare de fericire cu suferință pentru aproapele de lângă noi se numește recunoștință, este bucuria că poți să alini, cât de puțin, pe altcineva, eu așa îmi explic și motivul pentru care sfinții toți zâmbesc din icoane, indiferent din ce unghi ai privi.

21 Aprilie 2016

Editha



URL scurt pentru acest articol: https://wp.me/p7nil4-SY

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.