Am zice că regulile fac lumea adulților ceva mai ordonată decât cea a copiilor iar regulile, valorile și deducțiile logice cu care am crescut ar cam trebui să se aplice în continuare. Oare? Dacă în copilărie drumul spre ce doream se arăta ca o săgeată scurtă, ei, acum bine ne-am găsit cu toți într-o mare încurcătură din care s-ar putea să zărim vreun amărât de vârf îndreptat culmea, tot spre punctul din care a pornit dreapta.
– Be yourself! Unless you can be a unicorn! Then be a unicorn! În copilărie, culmea, era posibil, fix așa cum puteam să fim prințese, zâne, supereroi sau personaje din desene animate. Acum fie avem un dress code și dacă puști fiind, mai găseam cum să impunem respect cu sceptru, coroană, mască sau centură de invizibilitate, acum găsim mai mult miștori pentru deghizarea în corporatiști. Chiar și dacă am mai menține vie flacăra dintr-o sabie laser, mai mult ca sigur singura superputere ar fi blurarea credibilității.
– În copilărie aveam mândria de a primi note pentru fiecare lucrare rezolvată dintr-un foc sau fiecare compunere în care ne-am așternut sufletul, iar acum nimeni nu stă să remarce nici ordinea, nici formulele și nici acuratețea din catralioanele de Excel-uri, despre care oricum ni se spune că sunt sarcinile pe o zi, deși elaborarea lor cere cam două nopți și un depozit de cafea. Și afurisitele, mai vin întotdeauna cu întăriri, toate puse pe înmulțit în tabăra de luptă!
– Copii fiind știam pe bună că dacă am ieșit la joacă, atât lumea oamenilor mari, cât și cea a basmelor, cât și cea a extratereștrilor erau la picioarele noastre. Acum convențiile traduc distracția în ieșiri, pentru care comparativ cu energia dată de joacă, parcă emoțiile sunt mult, mult mai intense.
– Când te lupți cu monștri și balauri, a-ți spune punctul de vedere e floare la ureche. Acum pentru fiecare monstru și balaur trecem orice opinie prin toate filtrele posibile, analizăm cea mai diplomată formulare și nu ne rămâne decât să sperăm la tot ce poate fi mai bine, altfel ne-am dat singuri cu sabia-n cap!
– Și nu în ultimul rând nu ne-am săturat de atâtea infirmări ale povețelor copilăriei când ni se spunea că întotdeauna celor ce fac bine li se răspunde tot cu bine, care a propos, parcă întotdeauna trebuia să învingă răul. Eh, viața reală a cam adormit înainte să asculte basmele până la final, de ne tot întrebăm unde-i predictibilitatea din povești, când măcar știam la ce să ne așteptăm iar din sabia cavalerului cu sufletul curat mureau întotdeauna balaurii iar regii lacomi erau izgoniți de pe tărâmul pe care țineau să-l cucerească?!
Trăiesc din reverie, mi-e refugiu, hrană, antidot și catharsis. Văd fericirea într-o continuă căutare de basme, închinându-mă vibrației lor chiar și ca martor distant. Văd împlinirea doar fiind un timid învățăcel până-n ultima clipă.
