Vineri am nevoie de puţin timp numai pentru mine. Nu minute furate pentru o privire aruncată pe furiş în oglindă, pentru trei paşi de dans pe covorul din sufragerie sau pentru a asculta câteva secunde dintr-o melodie pe care mi s-a părut că o aud prin geamul deschis de la balcon, ci câteva ore bune pe care să le am numai pentru mine. Să mă fac frumoasă! Nu că n-aş fi dar vreau ca-n fiecare zi să fiu şi mai şi. Nu te gândi la cine ştie ce tratamente de înfrumuseţare, de înmulţire, împărţire sau altfel de operaţii asociate diverselor mele părţi anatomice. Nu vreau să transform radical nimic din mine caut doar acel ceva deloc excepţional care mă face unică şi atât de diferită în fiecare zi. Sunt frumoasă pentru că mă simt frumoasă.

Sâmbăta e zi de curăţenie prin casă şi prin suflet: mai şterg de praf o amintire, mai scutur o pătură, mai arunc din orgoliu, mai spăl două trei geamuri, mai dau un telefon să aud o voce dragă. Mă-nvârt toată ziua în acelaşi spaţiu, un maraton pe care mă grăbesc să-l termin doar ca să-l reîncep cu forţe noi următoarea sâmbătă. Când obosesc mă aşez la masă cu trecutul şi încep discuţiile despre viitor. Sunt ceea ce sunt pentru că am ales în fiecare zi să gândesc, să am opinii şi să le susţin, să accept sau să critic, să aleg oamenii pe care-i vreau în viaţa mea şi să mă retrag din vieţile care mă obosesc. În viaţa mea poate intra oricine cu orice fel de ghete, eu umplu desculţă prin suflete.
Duminica e pentru oamenii mei speciali: vorbim împreună, facem ceva împreună sau pur şi simplu ne uităm unii la alţii. Dacă ei nu au timp, nu e nici o problemă, rămân cu mine. Ne înţelegem de minune. Una peste alta duminica e o zi de sărbătoare, nu pentru că scrie în calendar ci pentru că o merit: e ziua în care fac pace cu mine, cu tine, cu cei dragi şi cu ceilalţi. Diplomaţia şi înţelepciunea înving cele mai dificile obstacole.

Luni e „pe locuri, fiţi gata, start”, e un început de ceva. De foarte multe ori am spus: „încep cutare lucru de luni”. De multe ori chiar am început, de şi mai multe ori n-am început nimic. Şi dacă am făcut şi dacă n-am făcut acel „ceva”, Universul nu s-a schimbat pentru mine şi nici oamenii nu s-au schimbat pentru mine. De ce s-ar fi schimbat? Defectele sunt cele care contează cu adevărat pentru că ele ne fac unici. Perfecţiunea e obositoare. Dacă fiecare dintre noi am avea aceleaşi răspunsuri ce ne-am mai întreba unii pe alţii? Nu-s un om obişnuit, numai unui detergent i se poate atribui o asemenea caracteristică. Sunt un om neobişnuit în felul meu cum eşti şi tu la fel de neobişnuit dar în felul tău. Există oameni asemănători sau compatibili dar nu există doi oameni la fel. Până şi gemenii identici au amprente diferite. Sunt ceea ce vreu eu să fiu, stima de sine nu mi-o poate lua şi nu mi-o poate da nimeni, depinde numai de mine să am grijă de ea.

Marţi mă distrează. Am crescut cu superstiţia celor trei ceasuri rele până când, într-o zi, le-am delimitat, de la 12 la 15, în altă zi le-am separat, unul dimineaţa de la 10 la 11 şi două seara de la 20 la 22, apoi le-am înlocuit pe două dintre cele rele cu două bune şi pentru că a rămas unul singur şi ăla rău, l-am desfiinţat. De ce să mai am şi grija lui? Gândurile mele au puterea pe care le-o dau eu.

Miercuri e o provocare, o zi altfel. Săptămâna a început şi nu s-a terminat încă. M-am ridicat de pe scaun dar nu sunt pe deplin în poziţie verticală. E momentul ideal să schimb ceva ce nu-mi place şi dacă nu pot schimba ce nu-mi place atunci e cazul să schimb modul în care mă gândesc la acel ceva. Nu mai ştiu cine a spus-o dar e foarte bună de aplicat. Sau altfel: toate probleme se împart în două mari grupe: cele care au soluţii şi atunci nu mai sunt probleme şi cele la care nu merită să mă gândesc pentru că nu au soluţii şi nu pot fi rezolvate. O zi are tot 24 de ore şi dacă-mi fac griji inutile şi dacă nu-mi fac.

Joi dimineaţa e la fel ca de luni până vineri, cu aromă de cafea fierbinte şi bucuria unui nou început de zi, apoi urmează o zi de muncă pe care încerc să o fac altfel în fiecare zi. Şi vine după-amiaza care, în fiecare joi e altfel. Şi ştii de ce? Pentru că joi, de la 1600 la 1700 adaug în caietul meu cu trandafiri albaştri din ce în ce mai multe puncte probate din „ce înseamnă să fiu femeie”. Uite ce am descoperit până acum:

• pentru a mă face auzită trebuie să cobor vocea şi nu să ridic tonul,
• pentru a mă face remarcată este suficient să zâmbesc,
• pentru a fi convingătoare am nevoie de argumente solide,
• pentru a fi sexy am nevoie de tocuri,
• pentru a fi puternică a trebui să învăţ ce înseamnă asta,
• pentru a fi un om bun trebuie mai intâi să vreau şi apoi să pot,
• pentru a putea râde a trebuit ca, mai întâi, să obosesc de atâta plâns,
• pentru a câştiga respectul cuiva trebuie să văd tot, să aud tot şi să vorbesc cât mai puţin despre asta,
• dincolo de toate rolurile pe care mi le-am asumat sau le-am acceptat voit sau tacit, am fost şi am rămas mai presus de toate FEMEIE şi-mi place la nebunie ce sunt.



URL scurt pentru acest articol: https://wp.me/p7nil4-SQ