Copil fiind, îmi plăcea să amestec jocurile. De exemplu, ne jucam de-a v-aţi ascunselea. De ce să mă ascund departe prin nu ştiu ce ungher şi să aştept să mă găsească cineva? Nu. Mă dădeam câţiva paşi în spate şi după ce auzeam „cine nu e gata, îl iau cu lopata” spuneam: „eu nu sunt aici şi tu nu mă vezi pentru că am mantia Arabelei şi sunt invizibilă.” Copii se prindeau în jocul meu şi ne distram de minune. Câte unul venea şi mă întreba „Eu te pot vedea?” şi răspunsul era „da” sau „nu”.
Sau ne jucam „9 pietre”. Ne împărţeam în două echipe şi dacă noi trebuia să facem „castelul” avem întotdeauna şi „prinţesa” care trebuia salvată. Bineînţeles că toate fetele doreau să fie prinţese şi nu ajungeau pietrele pentru castel, aşa că ne mutam în blocul de alături care tocmai se construia. Era perfect: cu încăperi neterminate şi fel de fel de „capcane” şi prinţii trebuiau să vină să ne „salveze” de balaurul care ne păzea straşnic.
Cel mai mult îmi plăcea să ne jucăm „de-a zborul”. Ne prindeam de spate baticul mamei şi alergam înainte şi înapoi din ce în ce mai rapid. Copiii se plictiseau repede şi treceau la alte jocuri şi mă supăram că nu vor să mai încerce cu mine. Atât de mult îmi doream să zbor, măcar puţin, puţin de tot. Cred că primul meu vis de copil a fost să zbor şi am crescut odată cu visul pentru că în fiecare noapte visam că zbor: venea cineva şi-mi şoptea „acum… deschide aripile” şi… planam. De sus lumea se vede altfel, este extraordinară, un amestec de nuanţe de culori, toate la locul lor , nimic prea mult şi nimic prea puţin. Totul perfect. Şi oamenii sunt mici, atât de mici încât îi poţi ascunde în palmă. De sus le strigam prietenilor mei că am reuşit, sunt sus printre păsări şi eram atât de fericită încât râdeam cu gura până la urechi, râdeam atât de real încât mă trezeam râzând în camera mea şi în patul meu, dar ce conta? Venea altă noapte şi alt vis.
Am învăţat să sar, din ce în ce mai sus, cu speranţa că într-o bună zi mă voi înălţa de la pământ, am învăţat să merg pe bicicletă fără mâini doar doar mă voi desprinde, am învăţat să călăresc cu vântul în plete şi ochii larg deschişi, am urcat pe munţi să fiu cât mai aroape de cer, am sărit cu paraşuta dar nu zburam decât în jos şi zborul era prea scurt pentru cât aş fi vrut să fie. Într-o seară, obosită de atâtea încercări nereuşite i-am spus tatei: „vreau să zbor, ajută-mă să zbor, orice fac nu se poate, te rog frumos ajută-mă” şi tata mi-a zâmbit: „pentru a îndeplini un vis îţi trebuie în primul rând … aripi”. „Atunci te rog frumos construieşte-mi aripi”. „Nu pot, mi-a spus tata, aripile le ai, trebuie doar să descoperi cum să le foloseşti”. M-am dus să mă uit în oglinda cea mare, m-am uitat în stânga, în dreapta, m-am uitat la imaginea mea din oglindă de parcă atunci mă vedeam prima oară. „Nu sunt, nu am aripi, tăticule”. „Ba ai dar nu le vezi, ai să le simţi cum se deschid când sufletul ţi se umple de bucurie, atât de multă bucurie încât ai să ai senzaţia că pluteşti. Vei vedea lumea în culori şi vei dori să dăruieşti această bucurie tuturor din jurul tău. Asta am simţit eu când te-ai născut tu pentru că atunci am plutit prima dată. Şi dacă simţi că pluteşti, ai să te desprinzi de tot ce-i în jurul tău, ai să vezi altfel lumea şi vei putea să zbori. Ai grijă, însă, să nu apropii prea mult de soare! Ştii ce a păţit Icar!”
Mi-ar plăcea să transform lumea în cuvinte pentru că toţi trăim în aceeaşi lume, dar fiecare dintre noi o înţelege altfel. Suntem egali dar diferiţi: eu sunt o mică parte din tine, exact aşa cum tu eşti o mică parte din mine. Eu nu pot exista fără tine şi tu nu poţi trăi fără mine.
