Iubirea – singurul subiect dezbătut, analizat, cuantificat, sucit şi învârtit pe toate părţile, despre care s-au scris versuri sau proză, cu final fericit sau mai puţin fericit. În numele iubirii s-au purtat războaie, s-a rescris istoria şi s-au schimbat destine.
Pe vremea când umblam cu flori de liliac în păr și cireșe la urechi credeam că dragostea poate muta munții din loc. La fel cred și acum chiar dacă florile de liliac le prefer în vază și cireșele în farfurie. Între timp, am descoperit că fiecare dragoste este unică şi fiecare om este unic la fiecare vârstă.
La paisprezece ani Universul tău e școala cu colegi și cu profesori. Toate colegele sunt extraordinar de frumoase cu codițe și fundițe, cu rochițe și pantofiori şi marea majoritate a băieţilor practică un sport. E firesc să scapi creionul din mână când trece ea sau el pe lângă tine, în drum spre tablă. Și dacă mai știe şi lecția deja în suflet se produce un click. Simpatie. Dacă nu prea o știe atunci atenția se îndreaptă spre zeul sau zeița didactică care ar putea să-ți fie tată sau mamă dar nu e. Așa că, te duci de drag la oră și ai mai vrea și pregătire suplimentară. Brusc devii pasionat de obiectul nu predat ci de obiectul de cult al obiectului predat. Aici profesorii sunt cei care dau dovadă de maturitate pentru că tinerii viitori sau nu profesori sunt pur și simplu așa de extaziați că uită să se mai ridice din bancă deși soneria sună și sună și sună. Dragoste secretă.
La şaisprezece ani încep grupurile de prieteni, plimbările cu bicicletele, rolele, skate-ul şi teribilismele. O încercare de a-ţi găsi un echilibru, atât interior cât şi exterior, singur sau în doi. Dragoste romantică. E vârsta descoperirilor la care curiozitatea şi frica de nou merg alături şi fiecare dintre ele este, pe rând, pe primul loc. Să fug sau să lupt? Să rămân, să plec sau să amân?
La nouăsprezece ani – ai de ales între iubirea vieții tale și cariera vieții tale. Când începe dragostea se termină cariera sau se amână pentru că, nu numai dragostea este chioară ci orbești și tu de nu mai vezi nici titlul cărților pe care se presupune că ar trebui să le citești pentru admiterea la facultate. Dragoste copleşitoare: te topeşte o privire, o atingere, un cuvânt, un zâmbet.
La douăzeci şi cinci de ani ai citit suficiente romane de dragoste, poliţiste, bibliografii şi cărţi science-fiction pe lângă literatura obligatorie din programele şcolare. Ai modele reale, părinţi, bunici, fraţi, mătuşi, verişori şi alte cupluri, în paralel cu cuplurile legendare, Tristan-Isolda, Romeo-Julieta, Grigore Dima – Lotte. Unde începe şi unde se termină povestea? Şi care este rolul meu în această poveste? Cât este dragoste romantică şi cât obsesivă, cât platonică şi cât pasională? Cât din mine se transformă în iubire şi în ce mă transform eu? Ce fac, ce gândesc, ce simt şi cât pot oferi înainte de a cere? Ştiu ce vreau şi stiu să spun ce vreau acceptând în acelaşi timp că celălalt poate gândi altfel decât mine?
La treizeci de ani ori eşti idealul promovat de societate care excelează pe toate planurile (director de firmă cu o cifră de afaceri în creştere exponenţială, cu 2,3,4 copii perfecţi, o relaţie pasională, care se preocupă permanent de dezvoltarea personală şi autocunoaştere şi arată perfect pentru că, în timpul liber se împarte între coafor, cosmetică şi prezentări de modă) ori îţi lipseşte o piesă din acest puzzle şi, raportat la normele societăţii, te simţi neîmplinit. Păşeşti la braţ cu viaţa şi te încăpăţânezi să priveşti în orice altă parte decât în propriul tău suflet. Faci prea puţin din ceea ce vrei tu, mai mult faci din ceea ce-şi doresc ceilalţi de la tine. Copleşit de responsabilităţi, obligaţii, norme, te simţi prins ca-ntr-o capcană. Nu eşti în stare să te desprinzi din ea şi aştepţi să vină cineva să te smulgă din propria ta viaţă şi să te teleporteze în alta: mai bună, mai fericită, mai a ta, în care să simţi că ai propriul tău rol. Acoperi toate oglinzile să nu te vezi, îţi astupi urechile să nu te asculţi şi vorbeşti în continuu pentru că ţi-e teamă de linişte. Iubeşti? Mai iubeşti? Pe cine? Tu unde eşti?
La patruzeci şi cinci de ani te cunoști pe de rost și ești așa de sătul de tine că începi să ieși în lume, să se mai sature și alții. Ai trăit, ai simţi şi ai văzut fel de fel de iubiri, ale tale şi alte altora, un amalgam de trăiri sincere, făţarnice, egoiste, necondiţionate, neîmpărtăşite sau identice, iubiri care distrug, care apropie, care se transformă în ură, în indiferenţă sau în altfel de iubire. Păstrezi amintiri, se cicatrizează răni, se acoperă vise şi dincolo de toate rămân oamenii. Şi peste oameni, timpul care cerne tot şi transformă tor: amintiri, oameni, sentimente, gânduri, iubiri.
Dragostea e simplă: cuvinte simple, tăceri simple, gesturi simple, atingeri simple și doi oameni, fiecare cu lumea, visele, perfecțiunile și imperfecțiunile proprii.
Dragostea e despre mine: vreau să știu că ești cu mine chiar dacă sunt cu 7 pași în fața ta sau în urma ta sau că mă învârt fără niciun rost prin viață. Când mă opresc vreau să știu că mă pot odihni la tine-n brațe.
Dragostea e despre tine: vreau să știi că sunt cu tine pentru că vreau să fiu cu tine. Dacă ai nevoie de mine știi foarte bine unde mă găsești. În rest, ești liber să faci ce vrei.
Dragostea e despre noi: de ce să împărțim lumea la doi, dacă tu vrei „lumea” și eu te vreau pe tine? Ia tu „lumea”!
Mi-ar plăcea să transform lumea în cuvinte pentru că toţi trăim în aceeaşi lume, dar fiecare dintre noi o înţelege altfel. Suntem egali dar diferiţi: eu sunt o mică parte din tine, exact aşa cum tu eşti o mică parte din mine. Eu nu pot exista fără tine şi tu nu poţi trăi fără mine.
