Iubesc viața, soarele, cafeaua și bărbatul misogin. Ei da, ăsta din urmă e o specie aparte, pe cale de înmulțire, care n-are altfel cum decât să-mi stârnească tot interesul.
E imposibil să nu dau peste cel puțin unul în viața de zi cu zi, și cum a deschis gura să-și elibereze eticheta, eu cum, hop, deja m-am amorezat. Instantaneu. Păi asemenea calitate, care nu o vezi din prima, n-are cum să treacă neobservată. Este atât de incitantă încât deja mă gândesc ce strategii de marketing sau învăluire să aplic să fac rost de numărul lui de telefon. Păsările rare trebuie ținute în colivie, nu lăsate așa, libere pe ștrasse.
De fapt, cât de picată-n bretonul ce nu-l am să fiu, încât să nu simt fâlfâiri de aripi în stomac? La întâlnirea cu astfel de… specimene? Hai, să nu muriți de curiozitate, vă explic.
Prima mea reacție când mă întâlnesc cu ei, misoginii, este să râd. N-am altfel cum. Nu știu ce-o gândi în momentul ăla, da’ pana mea, remarcile lor sunt atât de ravisante încât nu merită efortul ca piticii mei, de altfel, cam năbădăioși, să-i pun la treabă să fabrice o replică pe măsură. Sau inteligentă. Pentru asta, am destule persoane în viața mea care să-i solicite. Și care să merite să-i muncească cu folos.
Și cum Charlie Chaplin ne sfătuiește să râdem, altfel ziua respectivă e cam pierdută, eu zic că are dreptate. Dacă n-am motive, apare el, bărbatul ideal misogin.
Fiindcă dacă el îmi stârnește râsete involuntare cum spanac să nu-l iubesc? Cum să nu cad pe spate când îmi spune așa vorbe de duh? Mai greu e când stau pe scaun, dar mă ajută fâlfâielile din stomac.
Și-apăi viața e cam scurtă, de ce să nu râdem și să iubim? Să iubim să râdem?
Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.
