Interviu Tudor Andrei

Între ariile în care ţara noastră s-a bucurat de cel mai însemnat respect, stă şi muzica, după cum artişti de geniu de la George Enescu la Eugen Doga ne-o amintesc prin sublimul compoziţiilor lor. Astăzi, stindardul este dus mai departe de artişti ca Tudor Andrei, absolvent la Royal Academy of Music din Londra şi prim-solist al Operei din Viena.

– Cum s-a născut dragostea ta pentru vioară şi când ai perceput-o drept o chemare?

– Venind dintr-o familie de muzicieni: mama, Camelia Andrei, flautistă şi tata, Dorel Andrei, profesor de vioară, muzică m-a înconjurat de când am văzut lumina zilei. Acultam muzică cu o deosebită plăcere, asistam la lecţiile părinţilor mei cu elevii, cântam din gură, încercam să imit violoniştii, abia scoţând unele sunete din vioară. Tatăl meu are multe discuri, benzi magnetice şi casete cu violonişti, pe care le ascultăm.

La vârstă de 6 ani şi jumătate am început serios studiul viorii, dar bineînţeles că până la vârsta de 10 ani, nu am simţit plăcerea de a studia zilnic. Voiam să mă joc mult, cât se poate de mult. Am avut apariţii pe scena locală imediat după ce am început să cant la acest frumos instrument, iar din clasa a 5-a pe scenele naţionale. Atunci a fost momentul când am realizat ce frumos este să fii capabil de a bucura publicul şi mă simţeam minunat în momentele actului creator.

– Ai studiat vioara la Royal Academy of Music, pregătirea ta purtându-te ulterior spre Viena. Ce mentori ţi-au influenţat arta şi cum simţi că te-a format contactul cu două epicentre ale muzicii?

– La vârsta de 19 ani, după ce am studiat în România cu profesori minunaţi, violonistul român Remus Azoitei m-a invitat să susţin examenul de admitere la Royal Academy of Music din Londra, pentru a studia cu dumnealui.
Ţin minte şi acum momentul când domnul Azoitei a apărut în viaţa mea. A fost trimis de Dumnezeu. Aveam nevoie de o altă cale în muzică, de o altfel de cunoaştere şi înţelegere şi era exact momentul când simţeam că trebuie să absorb muzica din alte locuri. Să am contact cu muzicieni din toată lumea, de la care să învăţ. Aşa am ajuns la acea instituţie de prestigiu unde am studiat 5 ani. Remus Azoitei m-a luat sub aripa dumnealui şi mi-a fost profesor, prieten, tată şi uneori sprijin material. La Royal Academy of Music, am avut totodată contact şi cu alţi profesori şi studenți din diferite colţuri ale lumii, de la care am învăţat, făcând muzică împreună.
Viena a venit în alt moment când nu eu, ci domnul Azoitei simţea că am nevoie de noi experienţe în formarea mea ca muzician şi m-a trimis cât mai departe de Londra, dar tot în Europa. Şi Statele Unite ar fi fost o soluţie, dar deja nu mai aveam răbdare să iau din nou în piept, un sistem scump de taxe de studii, sau goana după burse pentru a studia în acea ţară.
Prin doamna Aliz Kosza, l-am cunoscut pe minunatul profesor şi om, Josef Hell, membru al Filarmonicii Vieneze şi Profesor la Universitatea de Muzică din Viena. Într-adevăr, dumnealui a fost o schimbare de macaz în viziunea mea de până atunci a cântatului la vioara. Dumnealui a pus degetul pe nişte răni şi a scos din mine o frumuseţe a expresiei pe scenă, pe care încă nu o descoperisem, dar ştiam că trebuie scoasă la lumina neapărat! Josef Hell a ştiut unde să fie ferm, ca apoi eu să îmi găsesc calea spre un alt nivel de simţire a muzicii şi a scenei.

– Cum consideri că se savurează muzica clasică, având în vedere că fiecare opera cunoaşte nenumărate interpretări?

– Una din căi poate fi ca omul să îşi deschidă sufletul şi să vadă ce se întâmplă când ascultă o anumită lucrare muzicală, ce îi transmite acea muzică sau interpretare..Alteori, anumite compoziţii intră ele în viaţa unora dintre noi, fără să vrem şi apoi le iubim la nebunie.

– Cum poate fi dezvoltată dragostea faţă de muzica clasică, având în vedere că iubirea pentru această artă este adesea inhibită de anumite viziuni elitiste ce-i ascund frumuseţea?

– Aşa-zisa viziune elitistă, nu împiedică pe nimeni să ajungă în sala de concert sau să asculte la radio muzică clasică. Nimeni nu va fi “înlăturat” încercând să cunoască muzica clasică. Într-adevăr, este un cod, să spunem, al vestimentaţiei, al conversaţiei sau a locaţiilor unde să desfăşoară concertele, acest lucru inhibă multă lume. Pe de altă parte există un curent deja extins în toate colţurile lumii de a face muzică şi de a o prezenta în locuri neconvenţionale şi în maniere neconvenţionale. Eu unul, îndrăgesc noutatea în muzica clasică.
– Eşti laureatul unor prestigioase concursuri, fiind distins cu premiul întâi în cadrul competiţiei internaţionale al Academiei de Muzică Niccolo Paganini din Genoa. Cum este trăită şi desăvârşită arta sub presiunea competiţiei?

– La vârsta de 14 ani, când am câştigat acel concurs în Genova, am fost inconştient. M-am urcat pe scenă fără niciun pic de emoţie, am cântat cum am ştiut şi am luat locul întâi. Începând cu vârsta de 18 ani, m-am oprit în a mai participa la concursuri, tocmai pentru că nu îmi plăcea “cantonamentul” premergător de care deja deveneam conştient. Nu îmi plăcea idea de competiţie, dar am un mare respect pentru toţi cei care participă şi sunt sub presiune, este o mare piatră de încercare. Felul meu de a fi, nu îmi dădea voie să mă sui pe scenă şi să am o grijă în plus, care de multe ori dauna mesajului lăuntric muzical, ce trebuia redat publicului, care de fapt era un juriu cu pixul în mână şi priviri scrutătoare. Este umila mea părere.

– Muzica este cea mai iubită dintre arte, fiind savurată liber, prin emoţii, într-o manieră nealterată de informaţie de cei neiniţiaţi în latura sa tehnică, structurală. Cum te poţi lăsa pătruns de frumuseţea sa fără a da curs tendinţei de a o analiza din prisma teoriei muzicale? Ce artişti contemporani sau din alte epoci te ating prin muzică şi versuri?

– Nu îmi pot ierta faptul că nu am o educaţie a muzicii universale. Nici până în ziua de azi nu am ajuns să am un minim de cunostințe despre cei care au scris istorie, cum ar fi Deep Purple, Rolling Stones, The Scorpions, Nirvana, Led Zeppelin. Un minim de cunoştinţe însemnând numele tuturor membrilor, albumele scoase şi anul + câteva informaţii de referinţă sau din viaţa personală a acestora.
De mic, am zis că odată le voi lua pe fiecare în parte şi mi le voi structura în creier, iar azi sunt foarte gelos pe cei care fredonează versurile unor melodii pe care eu nu prea le ştiu..
Când este vorba de alt gen de muzică, chiar nu analizez tehnic, foarte foarte rar, dacă e cazul. Muzica clasică se diferenţiază enorm prin structura de multe alte genuri de muzică, aici vorbind de cele cunoscute, digerate de toată lumea.
Dau drumul la Radio şi ascult…aştept să îmi placă. Dacă nu îmi place schimb postul. Mă uit la ce postează prietenii mei şi ascult, unii îmi recomandă..Aici chiar mă pun în pielea unui începător şi ascult ce îmi prieşte.

Elvis Presley, un mare talent, voce de aur, multe melodii care au pătruns în sufletele noastre, şarm! Freddy Mercury, talent, energie, multe multe hit-uri. Michael Jackson, artistul, entertainer-ul, hipnotizatorul, hit-uri pe bandă rulantă. Byonce este printre singurii muzicieni de calitate în viaţă, care a preluat înaltul standard lăsat de ceilalţi muzicieni! Sunt mulţi, mult prea mulţi artişti care trebuie amintiţi. Amy Winehouse are nişte versuri pătrunzătoare, ea trăind într-un tragic parcă indus de propria ei persoană. Îmi place şi muzica latino…iar din România, pe Holograf şi Direcţia 5 îi consider ca pe unii dintre artiştii care au o carieră longevivă şi s-au menţinut mereu în top, cu o muzică de calitate. Am dat doar două nume, dar mai sunt şi alţii desigur. Paraziţii scriu versuri interesante şi câteodată le ascult pe repeat şi tare! Poate se aude până la Palatul Victoria!
Mai nou ascult multă muzică folclorică. Îmi dau seama că o mare parte din istoria noastră ca neam, se află în complexitatea, încărcătura, varietatea şi bogăţia acestor cânturi.



URL scurt pentru acest articol: https://wp.me/p7nil4-Qw