1 reader now

Mai ştii, iubite soţ, cum ne-am început noi iubirea împreună, cât de curajos ne sprijineam unul pe altul şi cum cu inima deschisă ne-am avântat în al vieţii potop?? Mai știi?? Unii chiar spun printre altele, cum că un copil în primul an de căsnicie ar putea fi  o probă de foc, care întăreşte relaţia!!..tu ce părere ai, crezi că au dreptate?

Dar acum, iubite soţ, cu mult mai încercat de al vieţii potop, azi cât din curajul de la început a mai rămas şi cât din inima deschisă de atunci s-a mai păstrat oare?? Mmm? Tu ce crezi? Tu ce părere ai?

Un om foarte înţelept mi-a spus odată, pe la începuturile timpului, că oamenii pot iubi real doar cu Dumnezeu în inimă, că în fapt iubirea omului e limitată şi nu eliberează, pentru că iubirea noastră umană doreşte să-l modeleze şi să-l limiteze pe partener conform nevoilor proprii, astfel că iubirea umană este profană prin limita propriului sine, oricât de cultivat şi îmbunătăţit cu informaţii vaste ar fi, limita umană doar se îmbracă în forme mai sofisticate însă rămâne mereu încătuşată fără dragostea desăvârşită şi fără limite de la Dumnezeu…mă rog, probabil că eram foarte tânăra atunci, nu m-am intimidat deloc şi l-am întrebat pe omul înţelept:

„Dar cum pot iubi şi eu cu Dumnezeu în inimă, ca să am și eu o dragoste care să dureze veșnic şi care chiar eliberează, ce îmi lipseşte pentru asta?”
..iar răspunsul lui a venit blând şi cu multă înţelegere:
„Îți lipseşte moartea sinelui şi trezirea într-o altă viaţă.”
Probabil cum deja îţi imaginezi, aceste vorbe simple m-au tulburat foarte şi tot ce am reţinut eu de atunci, este că mi-ar trebui să trec prin moarte ca să iubesc desăvârşit… m-au urmărit aceste vorbe mulţi ani fără să le înţeleg pe deplin, m-am bucurat însă între timp, în limitele mele desigur, de o fericire îmbrăcată simplu şi întreruptă de momente dese de singurătate.

Asta până când s-a întâmplat să-mi privesc temerea cea mai neagră ochi în ochi, vorbele omului înţelept dezvăluind astfel atunci sensul deplin pentru mine.

Citește și...  Te iubesc mămica mea

Unii spun că suferinţa o simţim din cauză că trecem printr-un proces de transformare, alţii p de altă parte, spun că suferim din dor pentru Dumnezeu care este iubire absolută..eu însă cred că suferinţa o simţim ca să recunoaştem unde este binele şi unde greşim, să ne vedem propriile neputinţe, când suferim resimţim brutal răul dar şi dorul pentru dragoste blajină şi alinătoare, aşa că suferinţa ne este dată deci doar pentru a reveni la adevărata iubire.

Așa cum eu am simţit iubire blajină în cea mai adâncă disperare… ştiu ce se întâmplă atunci când prăpastia interioară se întinde fizic în faţa mea.

Din ziua ” deslușirii” despre care-ți povestesc, am început să primesc fiecare zi ca pe un dar pe care doresc să-l păzesc şi să  mă bucur deplin de el, iar când suferinţa mă mai atenţionează şi-mi cere să o privesc din nou față în faţă… îmi amintesc de zâmbetul blajin şi înţelegător al omului înţelept din tinereţe şi simt cum lacrimi grele şi calde îmi alungă frigul din orice colţ de unde mă cuprinde încețoșat: “îţi lipseşte moartea sinelui şi trezirea într-o altă viaţă.”

Și atât!



URL scurt pentru acest articol: https://wp.me/p7nil4-iN

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.