Ce-aş schimba toamna-n primăvară!
Le-aş da toate într-o seară,
de-aş şti că va fi al meu,
pentru totdeauna, pururi şi mereu!
Mi-aş lua visele curate,
cele de demult uitate.
În fereastră aş aprinde-ntruna
stelele-mbietoare cu mâna.
Mi-aş număra anii în floare,
dac-aş şti că el coboară,
aş aduna frânturi de gânduri
şi le-aş scrie-n mii de rânduri.
Mi-aş scrie romanul meu nescris,
clipele de nesomn şi vis,
sperând că-ntr-o zi cu soare drag
dorul mi-l va aduce-n prag.
Dragostea eu mi-aş striga,
căci mi-o ştie numai Luna.
Dar mi-e teamă c-aş strica
rimele ce-mi vin întruna.
Aş ţese acorduri dulci pe Lună,
ce-ar încerca şi ele să-i spună
melodii de tăceri şi lumină,
speranţe dragi în noaptea senină.
Aş vrea să-i spun azi “mi-e dor”,
să scriu cu litere mari “te ador”…
Doar să nu fie o iubire târzie
ce-o aştern în pas de poezie…
Sunt, poate, încă un bijutier stângaci în tainele scrisului, un bijutier care mai are de șlefuit mult și migălos piatra rară pentru a o desăvârși și… tot va avea imperfecțiuni. Însă vreau să cred că tocmai aceste imperfecțiuni fac poezia mea frumoasă și unică. Pentru că „cuvântul, ca artă, se caută singur pe sine dacă îl lasă poetul să se exprime.”
