De-aş fi un gând din noapte,
la poarta sufletului tău aş bate.
Să fim ca două picături de stea,
să nu mă crezi atât de rea.
De-aş putea să fiu izvor de dor,
să ne vedem la mine pe pridvor,
ți-aş da buzele-mi aprinse,
și-am avea mâinile-mpletite.
De-aş putea să fiu eu Luna
când stelele răsar pe cer,
te-aş iubi întotdeauna,
clipe de fericire să-ţi ofer.
De-aş putea să fiu eu clipa
ce-ţi deschide larg o ușă,
s-ar întoarce iar clepsidra,
aş renaşte din cenuşă.
De-aş fi eu marea-nvolburată,
să iubesc cum n-am iubit vreodată,
aş iubi din nou cifra doi,
și-aş folosi iar cuvântul “noi”.
Sunt, poate, încă un bijutier stângaci în tainele scrisului, un bijutier care mai are de șlefuit mult și migălos piatra rară pentru a o desăvârși și… tot va avea imperfecțiuni. Însă vreau să cred că tocmai aceste imperfecțiuni fac poezia mea frumoasă și unică. Pentru că „cuvântul, ca artă, se caută singur pe sine dacă îl lasă poetul să se exprime.”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.