Cum m-am vindecat de teama de ceea ce spun cei din jur

Când eram anul 5 la Politehnică, în semestrul 1, deja mergeam în anul 1 la facultatea de psihologie fără să spun nimănui din familia mea.

Presiunea era prea mare şi în exterior şi în interior.

În exterior, erau toate aşteptările a 3 generaţii de la bunici şi până la mine, care cumva doreau un inginer în familie, pentru că niciunul din bărbaţii din familie nu a fost inginer.

Unul a fost muzician foarte talentat, altul alcoolic cel puţin la fel de talentat.

Eu eram alesul. The one. Cel care avea onoarea să rezolve visurile nerealizate ale înaintaşilor săi. Pera inginerul.

Pe de altă parte, în sufletul meu, ani şi ani de zile a crescut îndoiala că nu ingineria este pentru mine şi descoperind psihologia, am fost contaminat pentru totdeauna de curiozitatea şi fascinaţia unui tărâm prea puţin explorat: mintea şi inima omului.

Aşadar, mi-a fost mai uşor să mint pe toată lumea că totul e în regulă şi să încep în paralel facultatea de psihologie decât să depun efort să duc o muncă de lămurire care ar fi început ”da, dar măcar termină Politehnica”.

Nu doream să termin Politehnica. Ce am vrut eu a fost ca după 5 ani petrecuţi acolo, să nu mai pun piciorul niciodată în clădirea respectivă. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Oricât de mult te-ai dus pe un drum greşit, întoarce-te. În orice aspect al vieţii.

Evident, fiind anul 5, aveam lucrarea de licenţă şi absolvirea.

În timpul verii a trebuit să îmi pun în valoare toate calităţile de actor de Hollywood ca să mimez absolvirea.

Inclusiv am fost la o masă dată în cinstea absolvirii la care au participat bunicii şi neamurile care mă felicitau că au un inginer în familie.

Îmi vine să râd dar mă trece şi un fior rece când mă gândesc că a fost nevoie să port un război de gherilă cu propria mea familie şi să mă strecor prin tuneluri ca în Vietnam doar ca să învăţ ce vreau eu şi nu ce vor ei, să îmi croiesc propriul drum şi nu cel trasat de ei.

Cum aş fi putut să îi dezamăgesc pe bunicii care credeau atât de mult în mine, pe mama care se sacrifică de atîţia ani, pe tatăl care vedea în mine singurul lucru bun pe care l-a făcut în viaţa asta?

În acelaşi timp, mi-am asumat riscul de a-i dezamăgi pentru că riscul de a mă trăda pe mine nu mai era o variantă.

Şi a venit imediat dovada că am luat cea mai bună decizie.

În mintea tuturor, eu absolvisem 5 ani de Politehnică şi nu eram foarte departe de adevăr. Timpul mi l-am făcut aproape pe tot, pedeapsa era aproape ispăşită.

Am evadat ca şi puşcăriaşii ce mai au 2 luni de pedeapsă din 10 ani şi te întrebi cum de sunt atât de cretini să evadeze chiar la sfârşit când puteau să mai aibă un pic de răbdare.

Ştii ce am primit pentru munca de 5 ani pe care am făcut-o de dragul familiei? O strângere de mână, o îmbrăţişare şi o bătaie camaraderească pe spate.

Nu că aş fi avut vreo aşteptare pentru că material ai mei nu şi-ar fi permis să îmi cumpere nimic.

Dar în inima mea şi a lor, mă aşteptam să simt ceva mai special. Să văd artificii, să văd că se schimbă totul în bine, că viaţa devine roz. Că bunicii mei întineresc cu 30 de ani, că maică-mea se recăsătoreşte cu un milionar sau că tata se lasă de băut şi devine tatăl pe care nu l-am avut când aveam nevoie.

Şocant!

A doua zi, totul era ca înainte.

Aceleaşi probleme, aceleaşi obiceiuri, aceeaşi oameni cu aceleaşi convingeri.

Faptul că eu am absolvit Politehnica în imaginaţia alor mei, nu a avut niciun impact asupra lor, şi nici asupra mea.

Mai mult, în continuare, aveau alte aşteptări.

Să mă angajez, să am grijă de ei la bătrâneţe, să mă căsătoresc, să le ofer nepoţi şi strănepoţi.

Şi atunci am avut revelaţia.

Ăştia or să mă omoare şi apoi îmi vor spune că sunt adult şi că dacă doream cu adevărat puteam să îmi iau singur deciziile.

Vor continua să îmi spună ce să fac conform propriilor lor limitări şi experienţe de viaţă, limitate şi ele, apoi vor avea pretenţia să fiu fericit şi să îi servesc. Să îi ajut, să îi salvez. Eram singurul copil şi singurul nepot.

Când bunicii cad la pat, cine are grijă de ei? Când pensia e mică, cine va veni cu o mână de ajutor?

Nepoţelul, evident.

Tata e alcoolic. Nu are venituri şi eu îi duc câte o plasă cu mâncare odată pe săptămână. Vrea şi nişte bani. De ţigări şi de băut. Cine are grijă de tata că el nu e capabil?

Singurul fiu, evident, că are 22 de ani deja, e mare, e inginer şi va avea un job.

Mama care duce singură în cârcă întreţinerea ei şi a fiului, de ea cine are grijă? Că până la urmă ar merita cea mai multă grijă pentru că ea a dus greul cel mai mare în întreținerea şi creşterea mea.

Păi tot fiul, că e singurul de pe lume căruia i-ar putea păsa.

Şi toate grijile astea, făcute din poziţia unui tânăr care a fost dus pe un drum greşit, care nu avea viitor.

În acel moment, orice regret legat de deciziile legate de viaţa mea, a încetat.

Ăştia ai mei, cu iubirea lor, or să mă omoare. Va trebui să am grijă de ei din poziţia unui om care nu e în stare să aibă grijă de el.

Şi probabil că îşi vor imagina că şi-au făcut datoria şi cu multă iubire m-au ghidat spre o viaţă împlinită şi de succes iar eu eram aproape să mă arunc sub tren.

Când am văzut care este răsplata pentru că asculţi de alţii, fie că sfaturile lor vin din iubire, obligaţie sau orice altă formă, am reuşit să elimin pentru totdeauna orice regret sau sentiment de vinovăţie.

A fost o eliberare.

De comentat, toată viaţa bunicii, părinţii, neamurile, familia, vor comenta.

Întrebarea validă şi care contează pentru tine este din ce poziţie întâmpini comentariile?

Om împlinit care are tot ce îşi doreşte sau om frustrat şi nefericit, agresiv și plin de ură.

Există câteva motive pentru care oamenii te călăresc cu sfaturi şi păreri, ducându-te pe un drum greşit.

Proiecţia

Cei apropiaţi, proiectează pe noi propriile dorinţe, visuri şi frici. Dacă vreunul se simte nesigur financiar, îţi va propovădui ţie importanța siguranţei financiare. Dacă relaţia lui de iubire este varză, îţi va propovădui importanța unei relaţii de iubire sănătoase.

Când cineva îţi spune sfaturi, ce e bine şi ce e rău, ţine minte că el îşi ţine lui însuşi un discurs despre ce ar vreau să creadă că ar fi bine să facă el pentru viaţa lui.

Nu îl băga în seamă şi nu pune botul. Discursurile lor bine intetionate nu sunt pentru tine ci sunt un monolog motivaţional pe care şi-l tot repetă.

Când îţi spune cineva ce să faci, spune-i simplu :” Fă tu!”. Apoi ia un popcorn şi ascultă-i justificările pentru care el nu face ceea ce îţi spune ţie să faci.

Egoismul

Un egosim conştient sau inconștient prin care cineva îşi dă seama că are nevoie de ceva de la tine.

Bătrânii îşi fac griji despre ce se va întâmpla cu ei când nu mai pot să aibă grijă de ei. De aceea, îţi vor propovădui siguranţa în locul aventurii, de cele mai multe ori. Să stai acasă, să ai familia ta, să prinzi rădăcini, ca să aibă cineva grijă şi de ei.
Părinţii te trimit la şcoală şi se preocupă de viitorul tău pentru că se gândesc că într-o zi te duci şi tu la casa ta şi îşi recuperează şi ei viaţa irosită cu creşterea unui puţoi nerecunoscător.

Partenerii de cuplu îţi ţin discursuri despre respect şi sinceritate, pentru că vor să te controleze şi nu pentru că ar intenţiona ei să te respecte şi să fie sinceri, atunci când zarurile sunt aruncate sau apar oportunităţi mai avantajoase.

Evident, nu toţi şi nu tot timpul egoismul primează, însă fă-ţi un serviciu şi gândeşte-te când ţi se ţin discursuri care este interesul celui care este preocupat de motivarea ta pentru a face anumite lucruri. S-ar putea să faci descoperiri suprinzătoare.

Judecata

Judecăm pentru că ne e mai uşor să vedem paiul din ochiul altuia decât bârna din ochiul nostru. Ne declinăm responsabilitatea rezultatelor din propria noastră viaţă privind la ograda vecinului şi dându-ne cu părerea.

Ca şi când eşti în tribune şi te uiţi la jucătorii de pe teren şi urli la ei despre cum ar fi bine să facă, însă tu habar nu ai ce înseamnă să fii în teren.

În viaţă, ori te ridici prin propriile merite, ori încerci să îi dobori pe cei din jur pentru ca poziţia ta să rămână superioară.

Oamenii care nu se iubesc pe ei vor veni să te judece şi să îţi spună cât de mult greşeşti, ce prost eşti şi că ai face bine să revii cu picioarele pe pământ.

Teama cea mai mare a acestor oameni este că vei reuşi şi astfel, le vei arăta adevăratul loc pe care îl merită.

Plictiseală

Oamenii cu o educaţie precară se plictisesc mai uşor. Şi atunci printre altele, vorbesc despre alţi oameni la o sămânţă la colţul blocului.

Ar fi o mare greşeală să pleci urechea la vorbele unor oameni care scot nişte sunete lipsite de orice justificare sau argument.

Anturajul este esenţial. Eşti media celor cu care te înconjori. De aceea, actorii de la Hollywood stau cu actorii de la Hollywood, studenţii cu studenţii şi boschetarii cu boschetarii.

Cine se aseamănă se adună. Cu cine te înconjori şi cine sunt aceia care vorbesc despre tine şi îţi spun ce şi cum e mai bine? Ce rezultate au?

Nu ai un anturaj de calitate? Nici o problemă, înconjoare-te cu cărţi, documentare şi educaţie. Vei avea cel mai şmecher anturaj posibil de la care chiar ai ce să înveţi.

Mulţi oameni sunt lipisiti de empatie şi compasiune şi nu ştiu cum e în papucii noştri

Multor oameni le merge gura aiurea pentru că nu ştiu cum e în realitatea noastră, nu ştiu provocările şi obstacolele noastre, lupta ce o dăm şi munca interioară şi exterioară la care suntem înhămaţi.

Oamenii privesc doar suprafaţa şi apoi dau din gură pentru că aşa stă în firea oamenilor needucaţi să privească în profunzime.

Am fi fraieri să ne lăsăm la mila influenţelor unor oameni incapabili de a vedea punctul nostru de vedere. Lasă-i să vorbească, tu fă-ţi treaba. Într-o zi se vor uita la tine şi îşi vor lua notiţe.

Unii oamenii sunt pur şi simplu distructivi şi autodistructivi. Dacă vor să îşi facă rău, să îşi facă lor. Tu protejează-te şi păstrează o distanţă sănătoasă.

Când eram student, am avut o revelaţie.

După ce dau din gură şi emit sfaturi şi păreri, toţi oamenii pleacă acasă la problemele lor. Nimănui nu-i pasă de tine mai mult decât de propriile nevoi şi dorinţe.

Cea mai mare greşeală ar fi să iei personal ceea ce spun cei din jur despre şi pentru tine.

La sfârşitul zilei, fiecare om merge acasă şi uită de tine pentru că are propriile probleme. Aşadar, preocuparea ta să nu fie mulţumirea celor din jur ci fericirea şi împlinirea ta personală.

De ce suntem disperaţi după părerea celor din jur şi de ce contează atât de mult?

Slăbiciunea noastră iniţială este că avem nevoie de acceptare şi iubire, avem nevoie de apartenență.

Pentru a satisface această nevoie, purtăm hainele, freza şi tatuajele potrivite pentru ca grupul să ne accepte.

Totuşi, aceasta este doar o etapă în evoluţia noastră.

În momentul în care începi dezvoltarea personală şi educaţia ta, munca interioară de valorificare a potenţialului, începi să faci trecerea spre a deveni o personalitate alfa, o individualitate.

Dacă până acum doreai să fii ca toţi ceilalţi, acum doreşti să fii diferit de toţi ceilalţi.

A scăpa de autorităţi imaginate este un pas esenţial spre devenirea unei personalităţii alfa.

Un citat amuzant pe facebook zilele trecute spunea că ”dacă te comporţi suficient de mult timp precum o oaie, sigur vin lupii”.

Un aliat de nădejde în lupta pentru redobândirea puterii noastre interioare este Ursula Sandner.

În cuvintele ei:

”Ţi se tot spune de mic că trebuie să faci compromisuri, să laşi de la tine, să îi pui pe ceilalţi mai presus, iar astfel vei fi fericit, vei fi privit cu ochi buni şi vei câştiga doar simpatia şi iubirea celor din jur.

Ai făcut toate aceste lucruri şi cu ce rezultat?

Cei în favoarea cărora ai lăsat de la tine şi ai făcut compromisuri, par să te respecte cel mai puţin, i-ai învăţat că pot să se folosească de tine şi ca atare o şi fac, te desconsideră, iar de afecţiune sau de iubire nici să nu mai vorbim, nu-i aşa?

Le cerem altora să renunţe la propria lor personalitate ca să ne fie nouă mai uşor şi din egoismul nostru propriu – ne dorim ca ceilalţi să trăiască pentru noi şi nevoile noastre. Însă îi respectăm cu adevărat pe cei care fac compromisuri pentru noi? Nu, deoarece îi vedem ca fiind slabi, fără personalitate proprie şi ca atare, nu trebuie să facem nimic special ca să le intrăm în grații.

Noi oamenii îi respectăm pe cei care sunt puternici, pe cei pentru a căror afecţiune trebuie să luptăm, pe cei care îşi trasează limite clare şi ecologice de interacţiune cu cei din jur. Aşa suntem noi oamenii construiţi.

Deci, dacă compromisurile nu te-au făcut fericit, de ce ai mai continua să renunţi la tine şi să le faci?

Trăieşte în acord cu tine însuţi, iar astfel vei fi şi respectat şi iubit de cei care merită să facă parte din viaţa ta.”

Dacă nu faci din dezvoltarea personală un stil de viaţă, nu ai şanse să reuşeşti.

Să implementezi doar câte o tehnică din când în când e frecţie la picior de lemn.

În cartea Personalitate alfa – descoperă comoara ascunsă din tine am dezvoltat pe larg această problemă precum și altele.

Exerciţiu şi întrebări

Există lucruri pe care le faci doar pentru a-i mulţumi pe alţii şi care îţi consumă energie şi timp?

Dacă da, ce se va întâmpla dacă nu schimbi nimic? Unde vei ajunge? Ce roade vei culege?

A existat vreun moment când te-ai revoltat împotriva celor care doreau să faci ce vor ei? Cum te-ai simţit? Care au fost rezultatele şi consecinţele?

Aştept răspunsurile tale şi spor la treabă.

Per aspera ad astra

Pera Novacovici