Serios că nu e bun, te scoate după orbită, îți pierzi direcția, te îmbată de nu te vezi, parcă nu ești tu ăla din el, se termină subit de repede și tragicul abia începe. Că deh, cu binele ne obișnuim al naibii de repede, când intrăm în programul zilnic parcă ne-a călcat trenu’. E, parcă. A trecut cu viteza personalului peste fiecare fibră din mușchi, dar mai ales din creier.

Concediul ăsta de care mă ”plâng” eu este cel plecat/fugit de acasă. Dacă e petrecut acasă, îți cam dorești să începi serviciul mai repede. Fac excepție cei care sunt într-un concediu continuu.

Așadar, nici nu m-am obișnuit repede cu ideea de relaxare și vise cu povești cu inorogi sau norișori pufoși, că m-am și trezit acasă. Și nu mi s-a părut deloc ciudat când zâmbeam tâmp la toată lumea, când mi-am uitat telefonul, de două ori, acasă, când fiică-mea mare îmi zice de trei ori ora la care trebuie s-o iau de la școală și eu, evident, mă duc prea devreme și când încurc zilele lucrătoare, duminică e în fiecare zi.

Și-am mai făcut ceva. Am trecut pe roșu, am stat pe verde, i-am zâmbit unui pieton în timp ce aproape îl călcam, am uitat că ciorba din frigider are mai mult de-o săptămână, noroc că încă mai am nas bun, mă uitam ca bolânda la coșul de rufe care dădea pe-afară ca un popcorn supărat, știam perfect că era gol când am plecat.

Efectele benefice ale concediului sunt incomensurabile, având în vedere că cei din jur au motive suficiente de a se hlizi de nivelul tău de relaxare. Că nu există îndoială că n-ai fi relaxat, se vede, în exemplele de mai sus.

Cu toate astea, eu tot mi-l doresc. Măcar o dată la trei luni. Dar deja fabulez. Sau… cine știe?



URL scurt pentru acest articol: https://wp.me/p7nil4-11x