În câte vise-n braţe-mi te cuprind…
Te rog să mă crezi, eu nu te mint!
În câte vise lângă corpul tău mă trezesc
şi palma ta fermă-mi rămâne pe piept.
Mi-e dor s-ating al tău suflet înmuiat în miros de flori,
să savurezi cu poftă gura-mi uscată de amor.
La lăsarea serii să-mi spui o minunată poveste,
apoi să-mi fredonezi o melodie în solfegii celeste.
Flacăra purelor emoţii să ne trezească din amorțiri,
cântecul iubirii să-nchege mii de simţiri.
Să m-acoperi şi descoperi ca pe-o a doua piele
îmbrăcându-mă într-un palton lung de bezele.
Mi-e dor să-mi pun capul pe pieptu-ţi, bătăile să-i număr,
să-ţi sărut cu patos ai tăi netezi umeri.
Să sorb din al tău respir ce-mi dă mie suflare
și inima-mi se vindecă de o dulce-amară jale.
Sunt, poate, încă un bijutier stângaci în tainele scrisului, un bijutier care mai are de șlefuit mult și migălos piatra rară pentru a o desăvârși și… tot va avea imperfecțiuni. Însă vreau să cred că tocmai aceste imperfecțiuni fac poezia mea frumoasă și unică. Pentru că „cuvântul, ca artă, se caută singur pe sine dacă îl lasă poetul să se exprime.”
