Lună: iunie 2016

Ochii mari, ageri, intenşi într-o superbă armonie cu un zâmbet cald şi uşor poznaş, ar putea anticipa doar prin sclipire profunzimea şi determinarea ce transpar din condeiul unuia dintre cei mai iubiţi bloggeri „de suflet”, în ciuda discreţiei şi a modestiei cu care-şi priveşte ecoul propriilor idei ce nu de multe ori ajung să mângâie inimi până la impulsul unei schimbări.

„Eu sunt rana şi cuţitul”, o spovedanie onestă, poate prea dură, o sinteză mult prea lucidă a destinului unui om şi a datoriei sale de a învăța din fiecare lovitură la care de cele mai multe ori se spune sieşi, vine de la Marina Simona Zanfir, o fată frumoasă cu un spirit mult prea matur pentru anii săi.
Blogger, absolventă a Facultăţii de Filosofie, un specialist al comunicării, şi nu de puţine ori voce a inimilor, am vrut să vorbesc cu Marina despre sentimente şi mai ales, despre curajul de a le asuma, a le articula şi a le transforma, în repere şi cauze.

– Ce învăţăminte ţi-au oferit despre emoţii pregătirea ta în Filosofie? Cum echilibrezi instinctul de a savura orice clipă şi tendinţa, prin accesul la varii gândiri, de analiză a fiecărei trăiri?

– Faptul că am studiat Filosofia mi-a deschis larg porţile cunoaşterii.
Am înţeles că orice stare, emoţie, gând şi condiţie umană, are multe unghiuri din care poate fi analizată şi interpretată şi am devenit mai deschisă şi mai tolerantă faţă de ele. Indiferent de predispoziţia spre analiză, pe care noi, femeile, o avem din naştere, este imposibil, atunci când emoţiile sunt în plină expansiune, să mai ai concentrarea necesară pentru a le gândi. Mi-am propus să învăţ să mă echilibrez coborându-mi mintea în inimă şi încercând să dezvolt în mine armonie, și nu un conflict raţiune-simţire.

– În îmbrăţişarea iubirii, în ce limite ar trebui ea abordată dintr-o perspectiva raţională?

– Iubirea nu cunoaşte limite, iar la Filosofie am învăţat că atributul suprem al moralităţii este acţiunea conformă iubirii. Însă, noi nu cunoaştem esenţa Iubirii (Platon, în dialogul Banchetul, evidenţiază etapele iubirii şi ale fericirii, plasând înţelepciunea ca fiind treaptă superioară a acestora), ci, mai degrabă, ne concentrăm pe satisfacerea Ego-ului şi de aici apar problemele şi fracturile de logică. Cât timp săvârşeşti prin intermediul Iubirii un Bine înseamnă că te afli în starea corectă, iar atunci limitele se şterg.

– Cum vezi reala însemnătate a comunicării pe tema iubirii? Cum ar trebui abordat rolul terapeutic al discuţiilor între persoane cu experienţe similare şi, care ar trebui să fie limitele în recepţionarea sfaturilor, a exemplelor sau a altor influenţe?

– Atunci când cerem un sfat, de fapt, cerem o confirmare a gândurilor noastre. Cei mai mulţi vom acţiona, oricum, aşa cum simţim şi cum ne gândim că este bine pentru noi. Când am început să scriu am făcut-o tocmai pentru că ştiu cât este de important să vezi că şi alţii se confruntă cu stări, emoţii şi situaţii similare – aici este adevărata terapie a discuţiilor. Este foarte important să nu te simţi singur nici în durerea şi nici în fericirea pe care o trăieşti. Şi este şi mai important să ne dăm seama, din astfel de dialoguri, că nu există o reţetă universal valabilă şi că fiecare, indiferent cât de asemănătoare pare experienţa, va avea un alt deznodământ al poveştii sale.

– În tranziţia societăţii postdecembriste românii au experimitat o deviere de la o viziune conservatoare asupra relaţiilor de cuplu, înspre o anumită emancipare. Cum vezi acest fenomen? Ce valori consideri că s-au schimbat şi unde sesizezi o anumită confuzie?

– Da, românii s-au emancipat sexual şi s-au închis sentimental. Şi este o tendinţa la nivel global. Am ajuns la o involuţie emoţională, din punctul meu de vedere. Încă nu avem o viziune a căii de mijloc, pentru că am schimbat o extremă cu cealaltă.
Vrem să părem open-minded şi totuşi, intrinsec, suntem în continuare pudici şi temători. Tot sper că, uşor-uşor, după această perioadă de tranziţie, vom reuşi să ne dăm seama, de fapt, că soluţia nu este anarhia relaţiilor.
Avem nevoie de echilibru. Noi nu mai înţelegem conceptul de familie, de cuplu ca parteneriat şi uniune, de armonie în doi, pentru a crea stabilitate în societate.
Am înţeles greşit idea de a fi liberi. Cuplul, relaţia, nu înseamnă închisoare, ci exact libertatea de a fi aşa cum eşti, de a fi acceptat pentru ceea ce eşti şi de a avea deschiderea şi înţelepciunea de a-l accepta pe celălat exact aşa cum este.
Pasul mic pe care îl faci la nivel individual, pentru a putea evolua la scară largă a umanităţii.

– Sensibilitatea scriiturii şi profunzimea analizei au convins publicul spre a te privi drept formator de opinie. Cum priveşti această responsabilitate şi cum inhibi instinctul de a scrie ceea ce cititorii tăi vor să citească, prezentându-le o viziune obiectivă, chiar dacă va fi una, poate, dureroasă?

– Mi-este teamă, uneori, să mă gândesc că sunt un formator de opinie. Este o responsabilitate uriaşă, pentru că eu nu doresc să trasez linii clare de direcţie pentru nimeni. Scopul scrierilor mele este de a prezenta şi alte perspective ale situaţiilor noastre de zi cu zi.
Nu scriu pentru bani, pentru faimă, ori pentru a fi pe placul cuiva, ci scriu pentru că este terapia sufletului meu şi pentru că este modul prin care am înţeles că pot să îi ajut şi pe ceilalţi.
Nu deţin niciun adevăr absolut, ci am un cumul de experienţe atât personale, cât şi indirect trăite prin intermediul celor cunoscuţi, pe care doresc să îl împărtăşesc oamenilor şi să mă apropii de ei.
Mulţi credem că a ne arata slăbiciunile ne condamnă la a fi victime. Eu cred că doar arătându-ţi-le capeţi adevărata putere, pentru că, orice arme ar folosi ceilalţi, ştiindu-ţi fragilitatea, nu te pot atinge, tocmai pentru că vei şti la ce să te aştepţi.

– Cum poţi păstra consideraţia şi speranţa pentru iubire într-o societate marcată de pragmatism regăsit atât ca influenţă a gândirii orientate spre valorile materiale, cât şi ca precauţie în urma unor dezamăgiri sentimentale?

– Greu. Cel mai uşor lucru este să te dai bătut şi să devii la fel ca și ceilalţi. Când realizez că aş putea să îmi pierd identitatea, în masa mulţimii, îmi dau seama că trebuie să înfrunt orice obstacol pentru a nu ajunge aşa. Am avut dezamăgiri, am avut şi instinctul de autoconservare prin reorientarea către materialism, mi-am trăit demonii şi chinurile şi sunt convinsă totuși că a fost doar începutul.
Şi mi-am dat seama că dacă pun răul înainte, voi avea parte doar de rău.
Dacă mă gândesc că unde azi este Soare, mâine poate fi ploaie nu voi şti să mă bucur de căldură.
Şi, sinceră să fiu, cred că doar prin Iubire pot schimba, mă pot salva, pot evolua.
Tocmai pentru că am fost şi în stările antonime ei.
Socrate spunea că nu putem să cunoaştem binele fără rău, căldura fără frig, plăcerea fără durere; aşadar, am ales să cunosc tot ceea ce omeneşte pot să duc.

– Din comunicarea cu cititorii şi cu prietenii tăi, cum ştiu românii să iubească şi ce ar trebui ei să înveţe?

– Românii ştiu să iubească, dar se tem. Bombardaţi din toate părţile de filme, cărţi şi basme, confundăm realitatea cu ficţiunea şi ne creăm nişte aşteptări ireale care ne aduc dezamăgiri.
Noi nu ştim să ne iubim pe noi, dar le cerem celorlalţi, aproape implorând, să o facă.
Aici cred că greşim. Trebuie să învăţăm să ne iubim, să ştim ce ne dorim, ce merităm, pentru a putea şti să fim fericiţi în iubirea cu celălalt. Masca de oxigen trebuie întâi să o porţi tu, dacă vrei să ai aer pentru a le acorda celor apropiaţi ajutor.
Şi, repet, iubirea nu are şablon, dacă vom înţelege că fiecare simte şi iubeşte în felul său şi că noi căutăm, pe acest Pământ, persoana care să conceapă emoţia la fel ca noi, ne vom mai linişti sufletele.

Diana Serpoianu

Trăiesc din reverie, mi-e refugiu, hrană, antidot și catharsis. Văd fericirea într-o continuă căutare de basme, închinându-mă vibrației lor chiar și ca martor distant. Văd împlinirea doar fiind un timid învățăcel până-n ultima clipă.

www.pitchmenow.ro