1 reader now
 Mă duc să-mi iau buburuza mare de la şcoală, ca un părinte responsabil ce sunt şi am grijă să fiu deja la poarta şcolii înainte de a termina ea orele de curs.
Și uite-mă în mașină, cu gândurile aiurea, așteptând ca ea să apară. Privesc pe geam, mă uit la cer, mă uit la verdele copacilor, apoi ați ghicit, mă uit la zarva din curtea școlii, copii, profesori, părinți.
Reveria mi se termină brusc când realizez că ceea ce văd nu prea corespunde cu realitatea. Realitatea care mi-ar fi plăcut mie s-o văd. Confund o profesoară cu o elevă, un elev cu un bodyguard, un părinte cu directorul, o elevă cu o mămică. Și nu pentru că aș cunoaște toată suflarea din școală ci din simplu motiv că siluetele și vestimentația sunt exact pe dos. Și nu, nu visez, am dormit bine, cafeaua mi-am băut-o, nu mă mănâncă ochii și nu port ochelari. Încă.
Da’ parcă nimic nu e cum ar trebui să fie. Uniformele sunt de mult istorie, doar cravata e cea care face diferența, singura care e obligatorie. La băieți și la profesori cred că totuși freza o face. La fete, doar mărimea tocurilor. La unele din ele. Și accesoriu cel mai important, ghiozdanul. Pardon, poșeta.
Cam toți elevii ies cu telefoanele mobile în mână. Da, știu, toți au urgențe, pisica e în inaniție, tableta trebuie pusă la încărcat, televizorul și computerul trebuie musai să fie deschise când ajung ei acasă. Regula aia că nu au voie cu ele la școală e doar pe hârtie și citită ca o rugăciune sau o incantație inutilă ședintă de ședintă. În momentul acela cam pe toți părinții îi trășnește fulgerul furtunii inexistente de afară și rămân fără auz.
Mai constat ceva. Cam toate telefoanele au colțurile rotunjite. Cred că e ultimul model făcut special pentru copii ca să nu-și spargă dinții sau să-și zgârie fața când le tot flutură prin zona capului. Ergonomice, desigur. Și da, expoziția de mașini de lux, toate așteptând acești copii, nu are absolut nicio legătură. Revelația asta o am zi de zi. Dar nu am sesizat-o, deși e evidentă. Ea apare în doar cinci minute de așteptare, nu mai mult.
La sfârșit îmi trage și-un picior în fund. Așa, pentru demaraj rapid. Clădirea școlii e foarte veche. Tencuiala cade. Are ceva termopane. Știu că are două clase de cursuri amplasate la demisol, cu extrem de puțină lumină naturală, spre deloc. Știu, pentru că într-una din ele a învățat și fiică-mea un an întreg.
Dar astea sunt detalii minore, nu? Ca de altfel și cele de mai sus.
Fabiola Ion
Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.


URL scurt pentru acest articol: https://wp.me/p7nil4-14R
Citește și...  Jump, jump!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.