1 reader now

Undeva, cineva e gândul ce-mi curge prin vene,
sfere de foc se-ncheagă, către vise să mă-ndemne.

E adevărat că, cu cât devii mai tăcut,
cu atât mai multe-n noapte poţi auzi,
mă iert, căci nimic n-am ştiut.
Iubirea cea fără adresă nu puteam găsi.

Vreau să vrea să-mi fie arhitectul unui nou început,
să putem lăsa în urmă ghinionistul trecut,
să mă salveze dintr-un dezechilibru perfect.
Nimic mai mult. Eu doar atât aştept.

Şi dac-ar fi să rămână doar o simplă amintire
din tot ce-am trăi noi vreodată,
le-aș păstra cu drag şi mare-nsufleţire,
de nimic pe lumea asta n-ar fi eclipsată.

Sunt, poate, încă un bijutier stângaci în tainele scrisului, un bijutier care mai are de șlefuit mult și migălos piatra rară pentru a o desăvârși și… tot va avea imperfecțiuni. Însă vreau să cred că tocmai aceste imperfecțiuni fac poezia mea frumoasă și unică. Pentru că „cuvântul, ca artă, se caută singur pe sine dacă îl lasă poetul să se exprime.”


URL scurt pentru acest articol: https://wp.me/p7nil4-VS
Citește și...  Respiră-mă

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.