2 readers now

De la vreme. Suntem meteosensibili? Da. E destul de deranjant dacă afară plouă şi ştii că ţi se va deranja freza perfectă la care ai munict 3 ore chiar dacă n-ai recunoaşte în veci asta.

De la oboseală. Ai vrea să dormi dar nu prea poţi pentru că din 10 în 10 minute clincăne notificările primite pe fb şi nu închizi nici telefonul, nici laptopul că … pierzi ştirile. Sigur, la un moment dat se adună şi nopţile nedormite şi orele în care stai lipit de monitor sau display şi cam ai nevoie de scobitori pentru a ţine ochii deschişi. Dar dacă e pentru o cauză nobilă…

De la o activitate care trebuie să o faci dar nu prea ai cheful şi/sau motivaţia şi ai mai ratat şi start-ul. Şi dacă proverbul „nu lasă pe mâine ce poţi face astăzi, lasă pe poimâine că, poate, nu mai trebuie” nu se aplică pentru că ai termen limită care a fost ieri, deja se complică lucrurile.

De la un gest care nu ar fi trebuit făcut sau de la un cuvânt care nu trebuia spus. Poate ar fi trebuit să nu vezi sau nu ar fi trebuit să auzi dar, din păcate, nu suntem dotaţi cu filtre. Am vrea să fim impasibili şi indiferenţi dar suntem oameni şi nu metale. Impropriu spus pentru că nu s-a demonstart ştiinţific că metalele „nu simt”.

De la dor. Când ţi-e dor de cineva, ai o stare de „rău general” şi eşti trist fără un motiv aparent. Ori eşti neatent ori eşti extrem de vesel ori faci ceva să ieşi din starea asta dar nimic nu merge până exact în momentul în care pui mâna pe mobil şi suni iar vocea de la capătul celălalt răspunde „bună!” sau „sărut mâna!” sau „ce faci, fată?” sau … ceva.
Dar dacă ţi-e dor de cineva care nu mai e în viaţa ta? Ce faci? Nu-l poţi auzi, nu-l poţi strânge în braţe, nu-i poţi vorbi, nu poţi … nimic. De ce? Pentru că timpul curge într-un singur sens şi ce a fost nu poate fi schimbat. Te întrebi dacă e ceva în neregulă cu tine. Nu e! Sunt oameni care nu se uită şi momente care nu vor să fie uitate, acele amintiri dulci-amare care au un farmec aparte şi care pur şi simplu fac parte din noi şi cu care trebuie să mergi până la capăt, fie că eşti în stare fie că nu eşti în stare să duci cu tine această povară. Al. Dumas spunea foarte frumos că „rănile sufletului se acoperă dar nu se închid niciodată” şi vrei să uiţi şi să ierţi şi să mergi mai departe dar exact atunci când crezi că ai depăşit momentul apare de nicăieri un cuvânt, un gest, ceva care atinge rana. Încerci să fugi de amintiri ascunzându-te de oameni. Pur şi simplu ai vrea să-ţi lipeşti un bileţel în frunte pe care să scrie „lasă-mă-n pace” dar n-o faci pentru că ai ştii că oricât de supărat ai fi nu ai nici un drept să-i întristezi pe cei dragi din jurul tău, ai vrea să poţi vorbi cu un prieten despre „ce te doare” dar n-o faci pentru că nici măcar nu te simţi în stare să-ţi faci ordine în gânduri şi să porţi o conversaţie simplă cu introducere, cuprins şi încheiere. Ai vrea să vorbeşti despre … dar ce sens ar avea? Aşa a fost să fie! Nu-ţi mai pui întrebarea „cum ar fi fost dacă?” doar mergi înainte, zi de zi şi rămâi cu tristeţea. Te fereşti de amintiri şi de tot ceea ce ţi-ar putea provoca aduceri aminte şi continui să păşeşti. Prin viaţă!

Citește și...  Dilema iubirii

Se spune că un suflet poate fi vindecat doar de atingerea unui alt suflet. E adevărat! Orice rană se vindecă, unele dispar complet, altele se închid dar rămâne cicatricea …

Magda Lungu
Mi-ar plăcea să transform lumea în cuvinte pentru că toţi trăim în aceeaşi lume, dar fiecare dintre noi o înţelege altfel. Suntem egali dar diferiţi: eu sunt o mică parte din tine, exact aşa cum tu eşti o mică parte din mine. Eu nu pot exista fără tine şi tu nu poţi trăi fără mine.


URL scurt pentru acest articol: https://wp.me/s7nil4-tristeti

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.