1 reader now

În capătul străzii este un liliac pitic. A crescut neuniform cu foarte multe ramuri în spate, spre bloc şi cu foarte puţine şi strâmbe în partea dinspre stradă. Când înfloreşte parcă explodează. Se umple instantaneu de flori mici, mov şi parfumate. Şi face asta în fiecare primăvară, nu se plictiseşte niciodată.

Dacă stau bine şi mă gândesc e acolo dintotdeauna şi a crescut odată cu mine. Îl ştiu de când ne fugărea Carolina aruncând cu ouă după noi pentru că ne adunam toată ceata de copii sub balconul ei şi ne jucam nouă pietre. Puneam pietrele, turn, una peste alta, de la cea mai mare la bază până la cea mai mică, în vârf. Baza era de obicei o cărămidă roşie din acelea pentru construcţii, dreptunghiulară şi solidă, să reziste la toată construcţia de deasupra. Celelalte opt erau fel de fel de pietroaie pe care le găseam prin cartier şi care aveu măcar două feţe cât de cât plane. Nu conta cum le clădeam, mare-mică-mare sau mică-mare-mare sau orice alt fel de combinaţii. Deasupra, în vârf, era obligatoriu cea mai mică. Jocul era simplu: căpitanul unei echipe arunca cu mingea şi trebuia să dărâme turnul iar restul echipei fugeau care-ncotro. Aşa fugăriţi de ceilalţi trebuiau să reclădească turnul din cele nouă pietre. Dacă reuşeau, câştigau jocul şi aruncau din nou cu mingea. Membrii celeilalte echipe trebuiau să-i prindă şi să-i împiedice să reclădească turnul. Câte unul mai isteţ ascundea o piatră în buzunar şi fugea cu ea. Nu se putea clădi turnul fără una. Cel care luase piatra trebuia prins şi trofeul recuperat. La un moment dat fugeam fiecare după fiecare sau toţi după unul.

Cel mai mult ne lua să facem turnul. Nu stăteau pietrele sau terminam de pus pietrele şi turnul se clătina ameninţător, cineva dintre noi sufla şi gata construcţia. O luam de la capăt iar şi iar, cu alte combinaţii mare-mică-mică sau cu alte pietre. Cine găsea o piatră perfectă o lua seara acasă şi o ascundea sub pat ca pe-o comoară.
Apoi ne împărţeam în două echipe după preferinţe. Fiecare echipă vroia să aibă cel mai bun ţintaş, cel mai bun alergător, cel mai rapid constructor. Ne împărţeam şi ne reîmpărţeam. „ -Hai la mine!

– Am fost şi ieri, mă duc dincolo! – Dacă te duci la ei, merg şi eu cu tine.”

Citește și...  Violenţa domestică prin ochii unui copil

Mai mult dura construitul turnului şi alegerea echipelor. De dărâmat pietrele era simplu. Aveam voie la două încercări. Prima oară aruncam cu mingea şi nimeream oriunde în altă parte, numai între pietre nu.

Nici nu făcea mingea poc de perete sau de geamul Carolinei şi apărea în cadru un cap cu păr roşu şi o voce stridentă care se răstea la noi: „plecaţi de-aici împieliţaţilor! duceţi-vă la voi la bloc.” Ne împrăştiam rapid în toate direcţiile şi după 10 minute reapăream să continuăm jocul. Carolina nu ne mai avertiza şi a doua oară. Ieşea la geam cu lighenaşul cu ouă şi arunca după noi. Fugeam şi ne ascundeam după liliac. Toţi zece, cincisprezece copii aliniaţi unul în spatele celuilalt şi-n faţa noastră, paravan, un vrej de tulpină care nu făcea decât să împartă imaginea în două. Nu ne salva de oră, nu ne salva de Carolina, nu ne salva de nimic dar mirosea a primăvară şi era plin de flori şi de perechi de ochi care pândeau şi râdeau. Seara, rupeam câteva crenguţe şi i le duceam Carolinei să mai salvăm nişte ouă.

Am uitat de liliacul mov când am plecat din oraş. Nu m-am gândit la el şi nu i-am simţit lipsa. L-am regăsit peste ani, tot pitic, tot stâmb, tot mov şi tot acolo. În cartier s-au schimbat multe. Au plecat oameni, au venit oamenii, copiii de ieri au la rândul lor copii şi Carolina are tot părul roşu. E surdă şi nici de văzut nu prea vede bine. Într-o zi m-a oprit pe alee şi mi-a spus „sărut mâna, doamnă ingineră.” I-am luat mâinile să i le sărut şi mi-a ghicit gestul. „ – Nu se cade! – Tanti Carolina, mai ai ouă de aruncat?” A început să râdă: „ – Aţi crescut toţi!”

Magda Lungu
Mi-ar plăcea să transform lumea în cuvinte pentru că toţi trăim în aceeaşi lume, dar fiecare dintre noi o înţelege altfel. Suntem egali dar diferiţi: eu sunt o mică parte din tine, exact aşa cum tu eşti o mică parte din mine. Eu nu pot exista fără tine şi tu nu poţi trăi fără mine.


URL scurt pentru acest articol: https://wp.me/p7nil4-WI

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.