1 reader now

Tu… eu… noi amândoi și două cafele,
un vin dulce, roșu, și o lumânare,
ochii noștri-și vorbesc între ele,
iubirea nu mai suportă amânare.

În fundal naiul molcom al lui Zamfir,
picurându-mi lavă-n sânge și ambrozie,
oriunde calc, doar petale de trandafiri,
inimile bat în tandem, pân’ la explozie.

Suntem a simțirii bogată enciclopedie,
suntem actorii unui interesant început,
viața ni se-aseamănă c-o tragicomedie,
cu gândul că va fi urmată de-un sărut.

Eu… tu… noi… și-un început de poveste,
avem grijă ca-n al lor zbor, să nu strivim
fluturii ce i-am enervat pe-al meu perete,
să nu-i pierdem în al iubirii labirint.

Vor fi sentimente ce poate se-ntețesc,
căci suntem în veșnică fugă după iubire,
ori se sting, de teama progresului sufletesc,
și-i cerem atunci timpului despăgubire.

Dar să-i dăm timpului ce i se cuvine… timp.
Timpul ești tu… sunt eu… suntem noi amândoi,
buzele ne-ar ține de foame-n acest anotimp,
cu palma-n palmă am trece de valuri și de ploi.

Inspirăm iubire, expirăm o naivă dragoste,
îndulcindu-ne cu multe blaturi de iubire,
trecutul ar fi doar o mică-mare pacoste,
șoptindu-ne numele, prin tăcută silabisire.

E valul tău… valul meu… e valul nostru,
avem aer doar cât să putem respira,
ne bântuim gândurile pe tărâmul terestru,
termenul de garanție nicicând n-ar expira.

Sunt, poate, încă un bijutier stângaci în tainele scrisului, un bijutier care mai are de șlefuit mult și migălos piatra rară pentru a o desăvârși și… tot va avea imperfecțiuni. Însă vreau să cred că tocmai aceste imperfecțiuni fac poezia mea frumoasă și unică. Pentru că „cuvântul, ca artă, se caută singur pe sine dacă îl lasă poetul să se exprime.”


URL scurt pentru acest articol: https://wp.me/p7nil4-XP

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.