1 reader now

Fiică-mea crește, eu ”întineresc”

Ca să vezi, fiică-mea crește, eu mă băbesc. Dar zău dacă-mi pare rău când o văd pe ea cum îmi zâmbește cu gropițele moștenite de la mine, și-mi zic în gând că o treabă bună tot am făcut și eu. De fapt, două. Pe ea și soră-sa mai mică. Îmi pare rău și m-apucă plânsul când mă uit în oglindă, da’ asta e cu totul altă poveste.

Mi-aduc aminte de boțul cu ochi aproape negri, ce-mi trimitea săgeți direct în inimă, atunci când m-am trezit cu ea în brațe. Și mă gândeam că habar n-aveam cu ce se mănâncă cel mai mișto job din lume. Ne-am învățat una pe alta. Încă ne mai învățăm.

Prima febră, prima vomitătură, primul dinte, primul pas, primul cuvânt…. astea sunt bine fixate pe scoarța inimii. Primul banchet, clasa a IV a, prima coafură mai altfel, prima lacrimă ștearsă pe furiș… Ei bine, am ajuns și la magica vârstă de 13 ani. Aia când hormonii încep s-o ia razna, firele mele albe încep să se-ndesească, răbdarea mea să afle că există noi și noi praguri de atins, ce să mai… partea ”funny” a vieții începe să se contureze cu pași rapizi.

Am început să programez ieșiri în oraș, discuții cu părinții interminabile, să învăț să tastez pe telefon cu viteză amețitoare în timp ce conduc, eheiii, numai și numai noutăți. Când dorește să rămână peste noapte la o colegă, pentru un ”party in pijamas” nu vreți să știți câte scheme logice fac și stabilesc detalii peste detalii.

Iar ea tot crește, crește….

Ieri. Zi normală. Îmi dă mesaj că mai întârzie puțin, se duce după școală cu o colegă să mănânce o prăjitură. Ok, dar încep cu o logoree de taste cum, ce, unde, cât. Nici nu se odihnesc bine degețelele mele că primesc un nou mesaj.

”În seara asta dorm la Luana, ne ia mama ei, mâine mă duce tatăl ei la școală”

Fără punct. Punctul era deja transformat într-o infinitate de puncte la mine-n cap. Scotoceam de zor în fișierele creierului meu deja obosit dacă o știu pe Luana, pe părinții ei, unde stă, fișa medicală, tot, tot. Când ai doi copii, mai încurci părinții, copiii, școlile (da, da, râdeți pe saturate), orele de sfârșit de program. Prea multe informații de ținut minte pentru bietul meu creieraș care e în priză non-stop.

Citește și...  Mituri despre asortarea cromatică

Constat că nu știu cine e Luana, pe maică-sa nu o cunosc, pe taică-su nici n-am auzit de el, de locuit habar n-aveam dacă-n orașul ăsta sau în vreunu’ din aria țării, adică blank total. Și până să se refacă sinapsele mele după avalanșa de gânduri, primesc al treilea mesaj, la fel de dezinvolt ca și celelalte.

”În zece minute vin acasă, să-mi pregătești bagajul de noapte și proiectul pe care-l prezint mâine la școală”

Tot fără punct. La mine deja nu mai e loc de niciun semn de punctuație, le-am epuizat pe toate în timp record. Noroc că stau bine cu inima. Încă.

Deznodământul? Am reușit să împac varza, capra, soțul caprei și mama colegei.

Morala? Tocmai ce-am constatat că trebuie să mă vopsesc mai des.

Fabiola Ion
Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.


URL scurt pentru acest articol: https://wp.me/p7nil4-TT

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.