1 reader now

De la tata cred că am moștenit iubirea pentru munți, și lui îi place ca orizontul să-și rupă linia perfectă și să se minuneze de câte un deal și câte o vale și de animalele care apar pe drum și de viața care forfotește vie în pădure, avea obiceiul să ducă toată familia (adică pe sora mea, pe mine și pe mama) prin locuri numai de el știute, la cules de coarne și alune sălbatice, deseori și ciuperci (pe care știe să le deosebească bine), și face o tocăniță de ciuperci atât de cremoasă cum doar mama știe să facă prăjitura ei cu alune coapte la cuptor…!..deseori când treceam prin pădure și mai întâlneam câte un fazan țanțoș, mă păcălea că îl pot prinde dacă alerg destul de repede, pentru că nu zboară din cauză că e prea greoi, sau mă mai păcălea și cu vizita lui moș Crăciun, care tocmai a zburat pe fereastră și poate mai prind un capăt de sanie dacă mă grăbesc să ajung repede la geamul deschis … asta chiar la momentul când eu făceam primul pas în cameră să-mi iau cadoul de sub brad.

Vă puteți imagina ușor că am dezvoltat pe parcursul vieții un mers rapid și foarte ușor, pentru ca nu cumva să ratez atâtea clipe minunate din cauză că nu mă mișc suficient de rapid …
Zău că nu știu nici acum cum de afla tata despre atâtea locuri sălbatice frumoase, cert este că era dificil de ajuns pe unde mergea el, pentru că nu mergea niciodată ajutat de vreo hartă, iar singura opțiune de transport de atunci erau autobuzele publice care mergeau până în satul următor (asta se întâmpla prin anii 1980-1985).

Nici pe cărări bătute de alții nu-mi aduc aminte să fi fost prin păduri, adică erau locuri neumblate și fără vreun semn pe copaci, cum sunt acum traseele de munte civilizate, mergeam călăuziți doar de simțul de orientare extraordinar pe care îl avea tata, că doar el găsea drumul înapoi la șosea, pt ca să luăm apoi autobuzul local către casă.

Ca să înțelegeți, părinții mei aveau un atelier de tricotaje și lucrau mai mult cu lână, le veneau multi clienți ciobani și vânători ca să comande un jerseu din lână aspră sau câte un pulovăr cu fir dublu și gros, astfel că la un moment dat chiar au făcut o înțelegere cu un cioban (muntean din Poiana Răchițele) pentru sezonul de vară (când ai mei nu prea aveau treabă la atelier) să mergem în gazdă la ei pentru o săptămână și să-i ajutăm la strâns fânul de pe dealuri; în schimb gazda ne dezvăluia zonele învecinate lor (pe alte dealuri!), bogate în afine și zmeură, așa că după ce ajutam gazda la strâns fânul ne culegeam și noi câte 4-5 găleți de fructe sălbatice și apoi ne întorceam acasă foarte tare mulțumiți de timpul petrecut împreună și cu multă părere bună despre sine 🙂

Îmi plac țăranii munteni foarte mult, sunt oameni dintr-o singură bucată, au un caracter ferm, sunt aprigi și cinstiti, sunt puternici, mândrii dar și deschiși… chiar dacă întimidează puțin la început, asta doar până își dau drumul și apoi zâmbesc și râd zgomotos de nu se mai aude nimic in jurul lor…. , îmi aduc aminte și acum, ce plăcinte “poale-n brâu” cu mărar și caș făcea gazda, de se topeau în gură, iar oboseala din mâini și picioare după o zi de lucru pe deal era cu mult depășită de bucuria miresmelor din nări: mirosul de iarbă arsă de soare și așezată în căpițe (o tehnică foarte tare să știți!), găleți pline de boabe zemoase de afine și zmeură (parcă umflate cu aerul tare de munte) și căldura unei bucătării gălăgioase și foc în sobă (muntenii vorbesc și ei tare) iar pe masa întinsă bucatele simple dar tare bune (observați ce tărie este în toate?): brânză sărată și grasă, plăcinte calde, slănină și ceapă, care nu lipseau nici la pauza între 2 căpițe de fân, și negreșit paharul de țuică (tare!), înainte- în timpul- și după fiecare îmbucătură de mâncare… mândria oricărui cioban care se respectă.

Citește și...  Tu pe ce peron ai s-ajungi?

Cred cu tărie, parol! că această experiență repetată avută cu părinții mei pe când aveam între 10 și 14 ani a sculptat în sufletul meu dragostea de munte și mi-a înrădăcinat prejudecata că oamenii care sunt aparent aspri în manifestare au totodată o sensibilitate aparte la frumos, iar inimile le sunt pline de dragoste paternă și ocrotitoare.

De la mama, aș vrea să vă spun că am moștenit blândețea și părul ei negru în bucle și trezitul de dimineață de la ora 5…dar nu e deloc chiar așa de simplu.

Am părul lui taică’meu, care e chel, și-mi place să dorm puțin mai mult dimineața, în plus nu reușesc de fiecare dată să rabd… mai cred totuși că de la ea am moștenit credința, cu hopuri și cu multe încercări, cu revolte și cu multe lacrimi, n-am nici o îndoială că rugăciunile ei încă primesc răspuns, cred că mi-a mai dat și o inimă iubitoare și foarte rezistentă la secetă, care renaște imediat din câțiva stropi de ploaie și-un zâmbet…

Ah, zâmbetul ! Clar zâmbetul îl am de la ea, este un zâmbet care se întinde prima dată în interior și care mă cuprinde de peste tot și se reflectă în afară din orice unghi și din orice parte, este un zâmbet din corp, din coate și din genunchi, înainte să fie un zâmbet din buze, iar când ajunge vizibil și se așterne frumos în orice colț de corp, nu știu cum se face că se întinde și la celălalt, ca să zâmbească și la el o bucățică …și, fie că mă credeți pe cuvânt sau nu, dar eu îl recunosc imediat cum începe să-și facă simțită prezența, știu dacă este zâmbetul de la mama sau nu… așa că nu mă puteți păcăli cum făcea tata cu fazanul… care nici nu e așa de greu de prins…dacă mă credeți pe cuvânt!!
Editha

Edith Panaitescu
Sunt o simplă femeie, mamă, soție, soră, fiică totodată și un prieten devotat pe care te poți baza în orice circumstanță, mai sunt o femeie care crede că fiecare om poartă în inima sa chipul lui Dumnezeu, iar pentru unii dintre noi Dumnezeu poate exista încă un pic ascuns, pentru alții însă acesta trăiește evident și vizibil, si aceștia sunt oamenii vii care mi-au influențat cel mai profund viața, sunt oameni senini, blajini și care aduc cu ei multă dragoste și bunătate … de aceea și cred în faptul că oricine se poate schimba în bine depășindu-și neputințele proprii, dar această schimbare este posibilă doar cand vine ca un impuls din interior, ca o urmare firească într-un moment important al vieții trăite, și ne influențăm reciproc prin alegerile care le facem, cum ascultăm, cum vorbim, cum iubim și iertăm, cum înțelegem și cum ne acceptăm unii pe alții.


URL scurt pentru acest articol: https://wp.me/p7nil4-zC

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.