1 reader now

De ce mi te-a adus soarta,
iar eu ţi-am deschis poarta?
De ce mă uit în neştire la lumină?
Oare vreau să am viaţă senină?
De ce tristeţea e un poştaş gri şi mut
ce din uşă-n uşă vrea să bată?
De ce soarta mă bate pe nedrept
și inima mă doare adânc în piept?
De ce ne-am întâlnit la răscruce de drum
și ne-am pierdut în al iubirii scrum?
De ce-am pierdut atingerile parfumate?
De ce îngeri dulci pe buze-mi cântau
și prezenţa ta simplă mă-ncânta?
De ce numele tău îl scriam cu fumul de ţigară
și visam să aud acorduri de chitară?
De ce n-am uitat căldura şoaptelor,
jurământul dat cândva viselor?
De ce visăm cu ochii deschişi
și ne aruncăm priviri pe furiş?
De ce viaţa-i plină de suspine,
ca un biet suflet, rupt din mine?
Totuşi…de ce mi te-a adus soarta
și eu ţi-am deschis…iar…poarta?

Sunt, poate, încă un bijutier stângaci în tainele scrisului, un bijutier care mai are de șlefuit mult și migălos piatra rară pentru a o desăvârși și… tot va avea imperfecțiuni. Însă vreau să cred că tocmai aceste imperfecțiuni fac poezia mea frumoasă și unică. Pentru că „cuvântul, ca artă, se caută singur pe sine dacă îl lasă poetul să se exprime.”


URL scurt pentru acest articol: https://wp.me/p7nil4-lo

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.