1 reader now

Vorbeam aseară cu o prietenă bună vizavi de subiectul abordat mai zilele trecute, cum că eu nu resimt negativ zilele ce-mi trec viaţa; iar asta pentru că viaţa mea nu se trece, ci se trăieşte din plin!

De ce-aş plânge faptul că am mai trăit un pic și astăzi?? Ori că am mai trăit un an?
De ce să mă gândesc că..am mai pierdut o zi sau zece, şi să nu gândesc că dimpotrivă, mi-am câştigat o mie mai degrabă?!?

Și uite-așa, din vorbă-n vorbă, mai un hohot, mai un zâmbet tresăltat agale, nu știu cum nici eu, dar iată că se face să  mă regăsesc și eu cumva, un pic, printre cei ce se mai întristează câteodată atunci când își măsoară timpul, când observă cât de repede curg orele prin viaţa noastră.

..și ştii de ce m-am întâlnit și eu cu ochii minții pe-undeva pe-acolo?

Păi uite pentru că povestea fiecăruia dintre noi, nu va fi întotdeauna aşezată pe o curbă fericită, ascendentă,  presărată doar cu râuri-râuri zâmbind a bucurie.
Se mai întâmplă să păţim şi situaţii când confruntăm momente.. dificile, când experimentăm tot soiul de suferinţe şi lacrimi noi ce udă până-n suflet de copil ascuns în sine.

Când ajungi într-un astfel de moment crucial, când te vei zgudui din toţi pereţii interiori ai cămăruţelor din tine, te vei afla în pericol iminent; Este posibil să-ți rătăcești total și iremediabil tot idealismul. Să-ți pierzi magia.
Să-ţi pierzi inocenţa, să naşti din tine un alt om.
..un om prin care nu te identifici.

Atunci când păţim asemenea calvar, se nasc și-apoi ni se amplifică, tot felul de conflicte prin ‘năuntrul nostru.
..care ne macină, ne bulversează, ne întreabă, ne răspund șovăitor, căci nimic nu mai știi a-ți fi sigur, cert. Ori categoric.
Ne simţim atunci pierduţi, ne rătăcim prin noi, ne bâjbâim printre ceilalți, nu ne mai recunoaştem nici prin oglinzile sufletului nostru, de ne-am arunca privirea.

Ne simţim fără identitate. Ai nimănui.
Ne simţim singuri şi însinguraţi, resimţim apoi nevoi de liniște și solitaritate şi de timp mult petrecut în gând cu noi, pentru a reuşi să ne mobilizăm totuși cumva,  să avem curaj din nou să ne lăsăm continuaţi.

Să ne trăim povestea.
Ne dorim reîntoarcerea în sinele nostru, acolo unde ne suntem familiari, unde ne plăcea să existăm cu idealismul nostru împreună, cu visele noastre despre un LaLaLand perfect şi bun şi cald şi afectuos. Prietenos și drag.

Nenumărând cum trece timpul, probabil că da, tocmai de aceea nu am niciun regret în genere..ţi-am spus asta şi ieri, știu, da. Îmi place să mă repet, ori poate-i doar un tic, habar nu am.
Dar dac-ar fi  s-o iau iar de la capăt, aș face totul fix la fel, nu aș schimba nici măcar o adiere a vântului rece ce mi-a trecut cu o clipă  nefastă,  un minut ori 9 ori 339 prin povestea mea.
Mereu mi-a plăcut cum trece timpul meu, întotdeauna am spus că NU aş schimba nimic din timpul meu de până azi.

Citește și...  Murmur în noapte

..dar uite că azi, aşșș..rectifica un pic: aş spune că tot ce am făcut, mi-a fost util şi folositor şi iubit şi râs şi interesant şi înţelept şi distrat şi părintesc şi..şi..exceptând momentul care m-a obligat brusc şi fără drept de apel să NU mai cred în idealismul meu.
Momentul care m-a învăţat să înţeleg ce-i ăla pragmatism, care m-a determinat să înţeleg că nu toţi oamenii îţi vor greşi mereu numa’ involuntar, că uneori le place să rănească principial..momentul care m-a convins că mi-ar prinde bine un pic de maturizare în detrimentul inocenţei copilului ce mă obişnuisem să mă strige.

Nu mi-ar fi trecut însă atâtea prin cap, dacă nu vorbeam aseară cu prietena mea despre faptul că nu înţeleg ne’bucuria vieţii ce le trăieşte permanent prin suflet unor oameni ce au uitat cu totul să  zâmbească.
Ori care n-au zâmbit vreodată cu adevărat.

..dar discutând aseară cu ea, mi s-a părut cu totul altceva mult mai de neînţeles decât aceasta.
Şi totodată mai nedrept.
..faptul că eu mă gândeam, îmi  scormoneam prin creier argumente, explicaţii, tot felul de metode pentru a fi cât mai credibilă, pentru a-i convinge cu orice preț pe câte unii dintre ceilalți oameni..scotoceam să-i determin să hotărască și ei la modul categoric că viaţa e mișto doar dacă ți-o trăiești, și nu atunci când doar o plângi.
..că viaţă înseamnă optimism, speranţă şi iubire şi copii născuţi din noi care vor naşte la rândul lor copii din ei, copii care ne vor bucura apoi pe noi din nou şi-n următoarea etapă din anotimpul vieţii noastre.

Iar ei? Ce mi-au făcut ei mie??..Acești oameni triști, mereu nemulțumiți??!

..mi-au ucis idealismul.

Șșșttt!! Exagerez fireşte, lasă-i să creadă-aşa! Poate-i conving văzându-mă atât de..ne’eu, așa de diferită înspre negativ, poate observă ei atunci, cât de ne’bine este-n liga lor.

Oricum..idealismul mi se-ntoarce, se va trezi curând.
A aţipit un pic și doar atât.
Era oleacă obosit.
Cheeeeers, dragii mei!

Adina Banea
Pesti cu Gemeni
Sangvinicul mă îmbracă într-un superficial selfiest, colericul îmi reproşează ambiţia ascunsă de un timp pe după colţ, melancolicul mă gândeşte şi mă protejează impunându-mi reguli ale societăţii pe care ador să le încalc în particular, iar flegmaticul m-ajută să-mi ţin doar oameni mişto prin jur. Sunt Adina Banea si-mi place numele meu.


URL scurt pentru acest articol: http://wp.me/p7nil4-12m

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.