1 reader now

O femeie tânără iese pe poartă

„Mă plictiseam. Stăteam pe bancă şi nu priveam nimic.

O femeie tânără ieşea pe poartă, ţinea în mână o valiză dintr-un material cadrilat. Mergea cu pas lent pe sub arţarii despuiaţi. O urmam.
Cineva ar putea spune că o urmăream, dar asta ar include intenţia. Pentru asta ar fi trebuit să ştiu cine este, s-o mai fi văzut vreodată, sau măcar să fi aflat de la alţii diferite lucruri.

De pildă că are patru degete la piciorul drept sau că nu se piaptănă niciodată sau că, în sfârşit, în casa ei era văzut deseori un bărbat între două vârste cu pălărie violetă ori poate bleumarin……!

..şi imediat ce pleca femeia, începea să plângă dezlănţuit, fără să-i pese că vecinii o pot auzi (şi aceste rânduri stau mărturie că aşa se şi întâmpla) şi nu contenea multă vreme.

Ba uneori zgomot de veselă spartă acompania hohotele şi scurtele icneli făceau să ţi se încreţească pielea pe tine.

Ar fi trebuit să cunosc toate acestea ca să se poată spune cumva că o urmăream.
Misterul cel mai mare… nu este că suntem aruncaţi la întâmplare pe pământ!!.. ci acela că în această închisoare, găsim în noi înşine imagini destul de puternice pentru a contesta ceea ce nu înţelegem.
De altfel, nici nu ştiu cum mi-am îndreptat paşii pe urmele ei.
Mâinile îmi tremură şi-acum, şi-n coşul pieptului simt un gol mare şi apăsător ca atunci când te scoală în miezul nopţii un telefon la care nu răspunde nimeni.

„Farsă, ce farsă idioată!” îmi zic; întâi, dar apoi, în tăcerea încordată care se lasă, celălalt neînchizând nici el, ţi se pare că desluşeşti o răsuflare neputincioasă, un ţipăt de-abia înăbuşit, o chemare în ajutor pe care în ultimul moment, din cine ştie ce motiv sau poate din niciunul anume, omul nu mai îndrăzneşte s-o lanseze…!!

Da, o nesfârşită lamentaţie mută îţi inundă timpanele, ceva nevăzut ca o lamă de gheață îţi trece pe lângă urechi şi multă vreme de-acum înainte, faţa ta asudată, lipită de receptor, va pâlpâi în întuneric ca o lumânare.
Celălalt nu va rosti de fapt niciun cuvânt, îl înţeleg, e prea mândru să o facă, sau prea timid, sau se teme că n-o să fie înţeles; iar tu de asemenea, ţi-e frică să nu-l intimidezi şi mai rău, să-l faci să închidă telefonul.

Citește și...  Alergăm spre nicăieri

Aşa şi acum merg în urma acestei tinere femei, care nu pare deloc grăbită, valiza ei de pânză cadrilată mă face s-o disting repede printre ceilalţi trecători; mă ţin la oarecare distanţă, n-aş vrea să mă observe.
Poate că ştie că o urmăresc..dar, dacă întoarce capul, nu trebuie să dea de mine. Am 58 de ani şi nu mă îndreptăţeşte şi nu mă justifică cu nimic, mi se poate spune oricând că am greşit şi că tot ce am făcut sau am gândit până acum, n-are nici măcar dreptul la compătimire, dar ea.. ea…ea, ea mă întreb! ce ar crede ea??  şi de abia atunci observ că a grăbit pasul şi că a şi cotit-o pe o stradă lăturalnică.
Totul a fost atât de fulgerător, încât nici nu am apucat să mă dezmeticesc.
Nu!
Sunt sigur! N- o mai zăresc în faţa mea!!  A cotit-o pe acea străduţă, care dă spre deal, o străduţă lungă şi pustie mai întodeauna,… trebuie să alerg puţin..!! o voi zări numaidecât, nu poate fi departe!!
Alerg..alerg..!! Dar de unde oare au apărut toţi oamenii aceştia care îmi stau în drum? Nu am mai alergat de mult şi alergarea pare ceva nou!! Mă înviorează!!

Ajung la colţ şi-ar trebui s-o zăresc, caut cu privirea valiza cadrilată…..!!.
Nu se poate să fi iuţit atât de mult pasul, n-avea cum să ajungă până la pădure..!! Inspectez cu privirea trotuarele caselor, mai alerg puţin….!!

Zăresc ceva mai încolo o mogâldeaţă ghemuită!

… e o măturătoare bătrână care mănâncă aşezată pe.. valiza cadrilată.”

Autor, Ionel Ciobanu



URL scurt pentru acest articol: http://wp.me/p7nil4-XD

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.