1 reader now

Nu putem schimba ceva până când nu acceptăm acel lucru. Condamnarea nu eliberează, ci asupreşte. – C. G. Jung

Povestea acceptării mele

Primul lucru pe care l-am făcut în clipa în care mi-am acceptat cele mai mari defecte, a fost să plec capul în jos, umil. Nu umilit, dar umil.

Cred că este aceeaşi senzaţie pe care o ai cu o clipă înainte de moarte când îţi dai seama că de fapt eşti doar un muritor ca orice altă vietate ce a umblat pe Pământul acesta. Ştii că nu eşti aşa şmecher cum te credeai, dar că există o bucurie în toată povestea asta. Aşa fragil şi vulnerabil , ai îndrăznit să visezi şi să încerci să cucereşti pământul şi cerul.

Acceptarea de sine este o moarte şi o renaştere în acelaşi timp.

Pentru ca ceva nou să se nască, ceva vechi trebuie să moară.

Când la vârsta de 30 de ani mi-am dat seama că tatăl pe care nu îl suportam, pe care îl uram pentru că era alcoolic şi ne-a părăsit era la fel ca mine, am plecat capul în jos pentru că într-o clipă am primit toate răspunsurile.

Ştiam în teorie că atunci când urăşti pe cineva, urăşti de fapt trăsăturile tale pe care le vezi în celălalt pentru că e mai uşor să le vezi la alţii, decât la tine. Mult mai uşor.

După 8 ani de psihologie, eu tot nu ştiam ce am moștenit de la tata.

Tata era alcoolic şi fugea de responsabilităţi. La o primă vedere eu nu aveam vicii  sau dependenţe.

Tata era impulsiv şi strica toate relaţiile cu cei din jur, eu încercam să lucrez la relaţii şi să construiesc ceva durabil.

Eu încercam aşa cum puteam să păstrez cât de cât o relaţie cu ambii părinţi, el nu mai vorbea cu părinţii lui (bunicii mei).

Dacă puteam să spun ceva clar, era că sunt total DIFERIT de tata.

Şi din nou, minunatele proverbe româneşti în care am găsit atât de multă înţelepciune:

 

”Așchia nu sare departe de trunchi.”

Trecuseră deja câteva luni de zile de când făceam sport, iar eu stagnam în procesul de slăbire. Slăbisem destul de mult dar m-am blocat într-un punct şi nu mai aveam nici un progres.

M-am trezit în faţa gheretei cu fast-food, având poftă să mănânc un kebab. Conştiinţa mi-a zis ”Parcă vroiai să slăbeşti”. Iar eu am zis ”Doar azi, că acum mi-e poftă”.

Cu această frază, întreaga mea lume s-a dărâmat.

Am realizat că ”doar azi mai beau un pahar” spune tata de 30 de ani.

Eram la fel ca el, singura diferenţă era substanţa pe care o băgam în mine. El alcool, eu mâncare.

De asta eu nu mai progresam, pentru că mâncam zilnic câte o prostie şi mă minţeam cu ”doar azi, doar acum, aşa s-a nimerit că mi-e foame şi nu am ce să mânc în altă parte”.

Știi cum m-am simţit în acel moment?

Eram în plin război. Eu și tata eram amândoi răniţi în tranşee, doar că el mai bătrân şi mai neputincios iar eu mai tânăr şi mai în putere.

Eram doi camarazi, răniţi în acelaşi război, încercând să scăpăm cu viaţă din ororile războiului.

Mi-am dat seama în acea clipă că tata nu are internet, antrenori de sport, coach, psihologi, terapeuţi, nu ştie ce e aia dezvoltare personală şi nu îi înţelege rostul, locuieşte singur de 20 de ani, nu are un grup de sprijin, nu are perspective de a-şi schimba viaţa, toată lumea de la părinţi, colegi, fosta soţie l-au certat şi acuzat că e slab, că e alcoolic şi tot ce mai are acum la 55 de ani este un fiu care trece 20 de minute pe săptămână la el, îl vede beat, îl urăşte şi fuge de el, aşa cum au fugit toţi ceilalţi.

Mi-am dat seama că amândoi avem aceeaşi luptă. Iar eu am atâtea avantaje şi tot nu câştig bătălia. Cât de greu trebuie să îi fie lui?

În clipa aceea am lăsat toate rahaturile deoparte şi l-am iubit pe tata şi m-am iubit și pe mine. Mi-am jurat că niciodată nu o să îl mai critic, judec, cert.

Dacă înainte nu îl suportam mai mult de 20 de minute pe săptămână, în ultimii 2 ani din viaţa lui, stăteam împreună câte un weekend întreg, în aceeaşi cameră, eu lucrând la calculator, el privind la televizor. Eu de obicei nu suport să îmi fie invadat teritoriul şi intimitatea psihologică atunci când vreau să lucrez. Nu suport pe nimeni prea mult pe lângă mine mai ales dacă vreau să creez, să scriu sau am idei faine pe care vreau să le implementez.

Cu tata am stat cu mare plăcere în aceeaşi cameră zile întregi, lucru pe care nu mi-l imaginam posibil în această viaţă.

Împăcarea cu tata, cu 2 ani înainte ca el să moară, este una dintre cele mai mari realizări ale vieţii mele. Iar beneficiul a fost dublu. Nu doar că am avut un tată din nou la 30 de ani, cu toate că mai mult eu aveam grijă de el, dar m-am recâştigat pe mine.

Iubirea pentru el şi iubirea pentru mine au apărut în acelaşi timp.

Am înţeles lupta pe care NOI o dăm, duşmanii şi obstacolele pe care NOI le avem de înfruntat. Am înţeles că dacă NOI nu ne sprijinim între noi, nimeni nu va mişca un deget.

În ziua în care am vrut să mănânc acel kebab şi am avut revelaţia, m-am dus la tata şi l-am găsit în birt. Pentru prima dată l-am privit altfel, i-am luat o bere, am băut şi eu cu el o bere iar la sfârşit, l-am îmbrăţişat şi i-am spus ”te iubesc”. Şi l-am ţinut în braţe. Mi-a zis ceva ce nu ştiam cum sună din gura lui: ”Şi eu te iubesc”.

Deşi nu i-am mai spus niciodată de atunci să nu bea, în câteva săptămâni nu a mai băut. Fără să îi spună nimeni, nimic.

În multele weekend-uri pe care le-am petrecut împreună, nu a pus gura deloc pe băutură.

Pot doar să bănuiesc că golul acela din interiorul lui pe care încerca să îl umple cu cisterne de alcool era în sfârşit plin. Cu iubire şi acceptare. Iar alcoolul nu mai era necesar pentru că nu vroia să uite de această nouă realitate în care petrecea zile la rând cu fiul, trăind poate pentru prima oară în 30 de ani de la divorţ, o viaţă normală într-o mică familie (eu locuiam deja cu Oxana) în care era acceptat şi iubit fără să i se mai spună că nu e bun aşa cum e.

Ştiu că poate povestea asta ţi se pare un pic siropoasă însă trebuia să o scriu, deşi am mai scris-o de vreo 3 ori, sub altă formă.

Am scris-o pentru că ştiu că o expersie precum ”acceptarea de sine” nu îţi spune foarte multe dar ilustrarea acestui proces într-o poveste ca aceasta, face lucrurile mult mai clare pentru tine.

Cum să te accepti și ce înseamnă asta

Acceptarea de sine înseamnă că vine o clipă când te îmbrăţişezi pe tine, fizic, mental, emoţional, spiritual şi îţi spui ”Bravo, băi!”

Bravo pentru că lupţi, bravo pentru că încerci, bravo pentru că nu abandonezi lupta. Bravo pentru că speri, te ridici după ce cazi, te încurajezi şi o iei de la capăt din nou şi din nou.

Oricine eşti şi oriunde ai fi, meriţi un bravo. Nu eşti mai prejos cu nimic faţă de niciun alt om de pe Pământul acesta. Poate ţi se pare că ai o viaţă foarte diferită, dar asta doar pentru că lecţiile tale de viaţă sunt diferite.

Unul trebuie să înveţe să fie fericit fără bani şi apoi, după ce învaţă, va avea toţi banii din lume.

Altul trebuie să înveţe să îşi umple golul din interior cu iubire, nu cu alcool sau mâncare.

Iar altul deşi e copil de miliardar, trebuie să înveţe că nu banii sunt scopul vieţii şi nici drogurile.

Toţi plătim preţul dacă nu belim ochii la lecţiile pe care viaţă ni le predă, în mod repetat, cu răbdare şi uneori cu o răceală dură.

Diamantele se nasc sub presiune, iar viaţa ştie asta şi te vrea diamant.

Fericirea şi împlinirea pe care le cauţi sunt deja în tine dar sunt acoperite cu ură, cu acuzaţii, cu critică şi tot ce trebuie să faci este să te accepţi cu adevărat ca fiind o fiinţă extraordinară ce se află aici să înveţe lecţii, unele chiar dure.

Acceptarea de sine nu înseamnă deloc că mă accept şi apoi mă culc şi mor fericit, că mă tăvălesc ca un purcel în mocirla propriei mediocrităţi (îmi cer scuze purceilor reali, ei nu au greşit cu nimic).

Citește și...  Anxietatea creativă

Acceptarea de sine înseamnă că aici şi acum accept că sunt o persoană puternică, plină de iubire şi potenţial de a schimba întreaga lume şi în acelaşi timp accept că de azi vreau să îmi folosesc acest potenţial mai eficient.

Să mă accept înseamnă să îmi dau seama că deşi condiţiile de viaţă şi deciziile mele m-au adus în punctul acesta al vieţii, totul se poate schimba începând de azi.

Să mă accept înseamnă să ştiu că ceea ce deciziile mele şi comportamentele au stricat în ani de zile, nu poate fi reparat într-o clipă ci punând în fiecare zi câte o cărămidă la noua construcţie, la noua mea viaţă.

Acceptarea nu înseamnă că îi voi tolera tatălui meu comportamente distructive care mă afectează pe mine. Mă protejez împotriva lor şi după ce îi ofer îmbrăţişarea şi acceptarea mea, îi pun clar în vedere că este responsabil de acţiunile lui.

Acceptarea necondiţionată nu înseamnă să te sabotezi pe tine iar acceptarea celor din jur nu înseamnă că te laşi să devii preşul lor pe care îşi şterg picioarele.

Nici pe departe. Suntem personalităţi alfa şi cine ne calcă pe coadă învaţă repede să nu mai repete greşeala.

Te accept însă fiecare dintre noi are graniţele sale personale. Accept că eşti liber să faci orice îţi doreşti în limita graniţelor tale însă pe teritoriul meu, doar eu iau deciziile ce mă privesc.

Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celorlalţi – John Stuart Mill

Să mă acccept înseamnă să pot avea o fundaţie solidă de unde să încep să construiesc.

Dacă eu nu mă accept azi aşa cum sunt şi nu mă iubesc aşa cum sunt, înseamnă că eu cred că sunt altcumva. Astfel, trăiesc o minciună. Cum poţi să construieşti o clădire solidă pe o fundaţie din aer?

Cum începe iubirea de sine şi încrederea în sine?

Un lucru îl ştiu sigur.

Nu poţi decide că gata, din clipa asta, eu mă iubesc şi mă accept aşa cum sunt. Poţi să îţi spui asta, poţi să îţi şi repeţi, dar pentru 99.99% din cei care încearcă asta, nu va funcţiona.

Pentru că a te gândi la iubire, nu înseamnă să iubeşti.

Iubirea înseamnă FAPTE şi ACŢIUNE.

Nu te mai gândi deloc la iubirea de sine, sau acceptarea de sine ci începe să te COMPORŢI ca şi când te iubeşti şi te accepţi.

1. Venerează-ţi corpul. Dacă repeţi continuu ”mă iubesc şi mă accept” în timp ce te otrăveşti, mânci ca porcul, ai vicii şi abuzezi de corpul tău prin lipsa de somn, lipsa de mişcare şi privarea corpului de tot ce are nevoie pentru a fi în formă , energizat şi să te mândreşti cu el în oglindă, te minţi la greu şi primul pas pentru a te accepta şi a te iubi este să priveşti adevărul în faţă. Da, eşti porc sau scroafă dar îţi promiţi ţie că în ciuda tuturor dificultăţilor, vei face orice e nevoie ca să schimbi lucrul acesta.

2. Învaţă şi educă-te continuu. De aceea iubesc dezvoltarea personală. Nu trebuie să fii psiholog, om de ştiinţă, sau vreun mare înţelept ca să începi AZI să te dezvolţi personal. Începe cu cel mai mic lucru posibil. Citeşte zilnic dintr-o carte de dezvoltare personală. Intră într-o librărie în oraşul tău şi vei vedea raftul cu cărţi de dezvoltare personală. Cu asta începe schimbarea ta. Dezvoltă-ţi abilitatea de a face ceva.

Nu există nimic mai puternic decât să faci în fiecare zi câte puţin pentru o viaţă mai bună.

Citeşte, fă sport, dezvoltă-ţi abilităţile şi tot restul zilei îţi aparţine să faci ce vrei tu. Să dormi, să te joci, să te uiţi la filme. Şi ştii că orice ai face, te culci împlinit că şi azi ai mai pus o cărămidă fundaţiei pentru viitorul tău.

3. Oferă-ţi lucrurile care îţi fac plăcere. În măsura posibilităţilor, oferă-ţi lucrurile care îţi plac. Activităţi, timp petrecut în felul tău preferat, lucruri materiale, muzică sau artă de orice fel. Orice îţi place ţie mult, oferă-ţi zilnic. Cum se comportă un om care iubeşte? Oferă ce are de dat ca să îşi exprime iubirea. Păi începe cu tine!

4. Acceptă-i pe cei din jur. Dacă te enervează cineva în jurul tău, primul care are o problemă eşti tu. Oamenii sunt diferiţi, cu nevoi diferite şi nu uita că libertatea ta se termină unde începe libertatea altora. Vrei respect, oferă-l! Vrei libertate, ofer-o!

5. Iartă-te când greşeşti sau îţi vorbeşti urât. Uneori când facem o greşeală, ne spunem noi singuri „prostule, nu eşti bun de nimic, iar ai gafat, ce va zice lumea?”. E foarte important să te ierţi tu pe tine pentru că altfel te devalorizezi singur şi începi să te comporţi încet şi sigur ca un om lipsit de valoare. Poţi să schimbi discursul într-unul pozitiv. „Am greşit, îmi pare rău, voi fi mai atent. Încerc să învăţ şi măcar să nu repet aceeaşi greşeală!”

Nathaniel Branden spune că

Acceptarea propriei persoane este refuzul meu de a mă afla într-o relaţie adversă cu mine. De asemenea, nu mă pot ierta pe mine însămi pentru o acţiune, dacă nu recunosc că am făcut-o.

Aş continua spunând că dacă e să mă accept, trebuie să mă recunosc aşa cum sunt. Poate că sunt chiar varză pe toate planurile dar hei!

Alţii au fost mai rău şi s-au ridicat. Şi eu pot.

Condiţia necesară, deşi nu suficientă, este să încep să mă descopăr pe mine aşa cum sunt, ce îmi place şi ce nu, ce talente am, la ce sunt bun şi la ce nu sunt.

Ce calităţi am şi ce defecte, ce sunt capabil să îndur şi ce nu, cât mă ţin bateriile şi cât nu.

Şi cu cât mă cunosc şi mă accept pe mine mai mult, cu atât mă pot evalua mai bine şi încep să pot cere de la mine lucruri pe care le pot realiza cu succes. Şi din succes mic în succes mic, îmi dau seama că pot şi încep să fiu din ce în ce mai mulţumit de mine iar încrederea mea în mine începe să crească. Şi crescând, prind curaj şi cer din ce în ce mai mult de la mine până când mă trezesc că păşesc alături de cei mai curajoşi şi de succes oameni de pe acest Pământ.

Încrederea în noi creşte la fel cum creşte şi un copil mic: cu multă dragoste, încurajări şi câteva cicatrici care să îi amintească să fie atent la ce îl înconjoară.

Exerciţiu

Vreau să te gândeşti acum la o trăsătură, defect sau orice aspect pe care îl negi şi nu îl poţi accepta la tine.

După cum ai văzut, eu nu mă feresc să îţi vorbesc de intimitatea sufletului meu, pentru că vorbindu-ţi ţie despre mine, mă cunosc mai bine şi mă iubesc mai mult.

Într-un comentariu mai jos vreau să îmi spui ce trăsătură, defect sau aspect al tău eşti dispus azi să accepţi la tine şi astfel să îţi creşti respectul faţă de ţine şi să începi să îţi construieşti o fundaţie solidă pe care să îţi clădeşti o viaţă minunată.

Dezvoltă-ți încrederea în tine prin vindecarea traumelor și a demonilor interiori. Fiecare om are propria sa lume interioară care va determina rezultatele din lumea exterioară şi, mai mult, fiecare om are rănile, traumele și experienţele lui cu viaţa. Însă prima şi cea mai mare bătălie este cu noi înşine. Pentru a te ajuta în această luptă am pentru tine cartea Alfa – Vindecă-ți rănile trecutului și eliberează-te pentru a-ți atinge visurile!

Per aspera ad astra
Pera Novacovici

CEL MAI CITIT PSIHOLOG ȘI AUTOR ROMÂN DE DEZVOLTARE PERSONALĂ DIN ROMÂNIA

Sunt psiholog, trainer, coach, psihoterapeut, scriitor, și orice alt rol a fost și va fi nevoie pentru a-mi duce viziunea la îndeplinire. Titlurile și chiar meseria sunt irelevante. Am organizat conferințe, bootcampuri, traininguri, am scris 6 cărți și am făcut coaching unu la unu cu multe cupluri.

Ce contează pentru mine e mesajul și energia, forțași pasiunea pe care le punem în spatele visurilor noastre. Toate acestea, luate împreună cu disciplina și perseverența de a crea un plan, de a face pașii de acțiune pentru a materializa și a duce la bun sfârșit ceea ce a apărut doar ca o idee sau un vis.



URL scurt pentru acest articol: http://wp.me/p7nil4-BD

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.