1 reader now

Dacă nu-nţelegi a mea tăcere,
cum să-nţelegi ale mele cuvinte?
Când nu mai simt nici o plăcere
și trec prin vălmăşaguri de suspine…

Vreau să trăiesc fără să mă prefac
că nu mă doare apusul prelungit,
și că-n miez de noapte aud: tic-tac…
Cenuşăresei visele i s-au şubrezit…

Că-n viaţa asta n-am folosit
toată cutia de creioane colorate,

că iubirea noastră a fost doar un mit,
c-am fost prea bună, dar prea departe…

Dar nu-i nimic, chiar de mor în mine,
voi învăţa din nou arta de a iubi.
Voi începe cu mine însămi, chiar de mâine
să fiu singură, aşa nimeni nu mă va putea răni…

Sunt, poate, încă un bijutier stângaci în tainele scrisului, un bijutier care mai are de șlefuit mult și migălos piatra rară pentru a o desăvârși și… tot va avea imperfecțiuni. Însă vreau să cred că tocmai aceste imperfecțiuni fac poezia mea frumoasă și unică. Pentru că „cuvântul, ca artă, se caută singur pe sine dacă îl lasă poetul să se exprime.”


URL scurt pentru acest articol: http://wp.me/p7nil4-ld

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.